Saved by the bell

Aseara am jucat ping-pong cu Cornel, acasă la socrii lui (părinţii Graţielei). El crede că fundamentaliştii protestanţi şi neoprotetanţi (majoritatea – at best – semidocţi în materie de fizică) au lansat zvonistica (neo)milenaristă cu scopul de a-şi lărgi cifra de afaceri şi de a face noi convertiţi înainte de „apocalipsă”. Din vorbă-n vorbă am ajuns iar la tema din Stalker (cu referinţe colaterale: Solyaris şi Blade Runner): nevoia disperată de credinţă în lumea „post-creştină”, aşa cum – cu o scenografie şi cu tonalităţi pe măsură - o prezintă filmul lui Tarkovski. „Religiile mai mor...” a spus, la un moment dat Cornel. Dar este creştinismul o religie? Back to wording. Ce e aceea o religie? În privinţa creştinismului, putem vorbi despre dogmele şi pretenţiile lui cu privire la statutul de religie supremă. (Dar nu asta râvnesc toate celelalte religii şi confesiuni creştine, în măsura în care nu şi-au făcut din relativism un almighty god?) Pe de altă parte, e cumplit de anevoios (dacă nu cumva imposibil) să vezi în creştinism altceva decât o religie bizară atunci când l-ai rupt de viaţa bisericească, de ritmul trăirii liturgice, de minima rânduială creştină a omului. Într-un fel, personajele tarkovskiene chiar astfel (în acest context liturgic) încearcă să-şi lucreze salvarea, lipindu-şi existenţa zbucuimată de tainele cele mai presus de priceperea omenească: mai construind un clopot, mai pictând o icoană, mai călăuzind scepticii până în pragul Camerei Dorinţelor, alegând mereu calea ocolită, nu distanţa cea mai scurtă dintre două puncte, care e linia dreaptă.
I-am cunoscut aseară, la Cornel & Graţiela, pe câinii lor: Beni (a golden retriever), Neil (a huskie) şi Nero (a hunting dog) – jucăuşi din cale-afară. Mie mi-au precipitat alergia de seară (by the way: I have been on my „period” since the beginning of August): strănuturi, mâncărimi la ochi, nas înfundat etc. Sunt obişnuit – de vreo şapte ani din august până prin octombrie sunt la cheremul alergiei mele (pricinuită de praf, de păr de animale, de polen etc.).

Father & son

15 Septembrie 1975. Prima mea zi de şcoală. Locuiam pe atunci cu mama, în internatul de fete al Liceului de industrie alimentară, unde mama era pedagogă. Când am ieşit pe poarta liceului pentru a mă îndrepta, emoţionat, spre şcoala mea (Generală 19), directorul (îl chema Dogaru şi era şchiop) mi-a urat ceva frumos, să am parte de succese etc.
Puţin a mai rămas (un weekend) până la prima zi de şcoală a lui Theodor. Noi emoţii, dublate de acel Δx - semn al neputinţei noastre de a ne încrede şi de a accepta rânduiala Providenţei, generat de orbirea noastră ce ne împiedică să vedem „lumina cea adevărată”, aşa cum Theodor - spre deosebire de noi - deja o vede.

(Ne)fan de Ştefan

Pe Ştefan Iordache l-am revăzut de curând în Bună seara, Irina şi în Concurs. Juca acolo – foarte convingător – un marinar de curse lungi şi, respectiv, un fel de securist al grupului, un spion şi un cinic. N-am fost niciodată un fan al său, însă – mai ales acum – îl asociez cu generaţiile de aur ale teatrului românesc (anii 60-70-80), cu filme şi spectacole de teatru ce nu se pot uita. Poate primul film în care l-am văzut e Ediţie specială (1978). Tot pe atunci juca un rol episodic (de oportunist politic) în Doctorul Poenaru. Prin 1980 l-am văzut în Bietul Ioanide – juca un „pozitiv”, comunistul Butoescu, unul din personajele cele mai contrafăcute. În Pruncul, petrolul şi ardelenii era un „negativ” – un afacerist fără scrupule, care, deşi însurat, era atras mai mult de unul din pistolarii săi - Colins (Dragoş Pâslaru), cel cu cerceluş în ureche, devansând moda cerceilor în ureche la bărbaţi. În 1990, când au scos de sub obroc filmul lui Pintilie (De ce trag clopotele, Mitică), l-am văzut în rolul lui Mitică. Prin 1984 juca un gambler în Glissando (inspirat din nuvela lui Cezar Petrescu, Omul din vis). Prin 1985 era doctorul din Ciuleandra şi cam tot pe-atunci avea să-şi găsească fericirea alături de Ecaterina Nazare în Clipa de răgaz. În 1988 juca (alături de Maia Morgenstern, Adrian Pintea, Gheorghe Visu) în Cei care plătesc cu viaţa (adaptare liberă după Jocul ielelor, Patul lui Procust şi alte scrieri de Camil Petrescu, admirabil filmată de Vlad Păunescu). Era Sineşti. Dan Piţa avea să-l distribuie în câteva din filmele din perioada tăvălugului său artistic (post Pas în doi): Noiembrie, ultimul bal, Hotel de lux, Omul zilei, Eu sunt Adam. În fine, rolul său antologic (după 1990) pour moi rămâne Victor Petrini din Cel mai iubit dintre pământeni. În teatru l-am văzut doar în Amurgul burghez (montat de Dan Piţa la Teatrul Mic, în 1987) şi în Nişte ţărani (adaptarea Cătălinei Buzoianu după romanul lui Dinu Săraru).

Presa de ieri scrie despre internarea lui Ştefan Iordache în spital, niciun cuvânt despre suferinţa sa. Discreţie totală asupra diagnosticului. La fel ca în cazul lui Adrian Pintea sau al lui Florian Pittiş (pe care nu i-am simpatizat în mod special), am primit cu mare tristeţe vestea despre starea de sănătate a lui Ştefan Iordache.