De câtăva vreme Theodor s-a obişnuit să-şi prefaţeze mesele zilei cu o formulă încetăţenită în canonul Bisericii Răsăritene: „Mânca-vor săracii şi se vor sătura şi toţi cei care-L caută pe Domnul vii vor fi în inimile lor în vecii vecilor”. Eu mă mulţumesc, de regulă, să rostesc before meals un sincer „Poftă bună!” şi after meals un la fel de sincer „Să ne fie de bine!” - asta e prima şi singura mea natură. Dar altceva voiam să spun. Rugăciunea dinaintea mesei, pomenită mai sus, mi se pare atotcuprinzătoare, la fel cum cred că este un Tatăl nostru sau rugăciunea liturgică redactată de Sf. Ioan Gură de Aur sub numele de Sfânta Liturghie. Nu cred că mai are nevoie de adaosuri, de „îmbunătăţiri” sau „modernizări”. Toate bune şi frumoase, dar babilonia în care trăim (au apus vremurile despre care Pr. Teofil Pârâianu povestea cu nostalgie, atunci când se referea la anii copilăriei sale, într-un sat populat exclusiv de români ortodocşi) mă face să mă-ntreb pe ce temei va şti Theodor să rămână în duhul acestor rugăciuni atunci când îi vor da târcoale felurite „iele”. Peste tot unde-arunci privirea se găsesc destui „reformaţi” (ori pur şi simplu „emancipaţi”, „iluminaţi”) care - ducându-l cu zăhărelul - vor încerca să-l momească, doar-doar va fi „mai bun ortodox” elsewhere. La urma urmei, fiecare cu ortodoxia sa, nu? Mai adăugând un filioque, mai aplicând maniac principiul sola Scriptura, mai îngânând împreună cu Nietzsche Gott ist tot.
Am citit recent despre Monseniorul Ghika, prinţ ortodox martirizat în închisorile comuniste (în „era ticăloşilor”) care însă, la 50 de ani, după ce a petrecut numeroşi ani de studiu şi misionarism în Apus, s-a întors în România şi a devenit preot romano-catolic „pentru a fi un bun ortodox”. What is that supposed to mean?! Dacă ne luăm după terminologie (şi, în unele zone ale BOR, chiar după practica de „pionierat” a unor celebri clerici „ecumenişti”), lucrurile sunt destul de ambivalente, iar această ambivalenţă îndreptăţeşte oarecum confuzia. (Dar nu îndreptăţeşte în niciuncaz intoleranţa nejustificată faţă de „alteritate”, ipocrită, câtă vreme lucrurile sunt atât de amestecate.) Bunăoară locaşurile romano-catolice de rugăciune, asemenea celor ortodoxe, se numesc în limba română - după ştiinţa mea - tot biserici. Nu puţini ortodocşi, atunci când trec prin faţa lor, îşi fac cruce (cel mai probabil după ritualul răsăritean), iar când vine vorba despre canoanele iconografice, despre sfinţi etc. balamucul (pardon: sincretismul) e în toi. Şi asta pentru că spargerea canoanelor (mai ales de la Renaştere / Reformă încoace) a produs catastrofe în bisericile ortodoxe de peste tot. Se poate vedea pentru cei ce au ochi de văzut. Ca să nu mai vorbim despre influenţele apusene (renascentisto-romantice-baroce-gotice etc.) asupra muzicii bisericeşti, arhitecturii etc. Ce mai tura-vura, acest cocktail „ecumenist” prezent în mai toate bisericile ce-şi spun dreptmăritoare se vede cale de-o poştă. Dar atunci când se deşteaptă doar ochiul lăuntric (in-sight), pentru că cel „de-afară” – dintr-un motiv sau altul - nu te (mai) poate ajuta? Cum, după ce criterii, să deosebeşti atunci – pe cale exclusiv auditivă şi senzorială - tezaurul duhovnicesc şi de învăţătură autentic de „adaosurile” şi upgradările (în limbajul politically incorrect, fără menajamente: ereziile) diverselor mode?
Eh, destul cu paranoia, că nevoie adevărată avem de metanoie. Noi nădăjduim că Theodor va lua aminte cum se cuvine la avertismentul lui Swift: „We have enough religion to make us hate, but not enough to make us love one another” pentru a rămâne credincios duhului Părinţilor apostolici - iubitor, generos şi catolic (=sobornicesc) - în care vrem să-l creştem.
