Sunday, 31 January 2010

Nechezol

L-am revăzut nu de mult pe Virgil Ogăşanu în comedia Iarna bobocilor (1977). Juca acolo un doctor de ţară – un şpăgar fără scrupule, care pretindea câte-un curcan, câte-un cocoş de la ţăranii pe care-i consulta. În schimb le dădea certificate medicale şi le ghicea, chipurile, bolile de care suferă şi secretele. În realitate avea un spion care îi turna pe toţi. Practica medicina cam în genul în care „vindeca” mama Omida vrăjitoarea (şi ciracele ei fără număr), aia care te „dezleagă” de neputinţe, de boli, de nevastă etc.

Vorbind acum despre vremurile de atunci,Virgil Ogăşanu spune: „Aveam o singură televiziune, aveam un singur post de radio, o singură cinematografie, lucrurile erau mai liniştite, se citea foarte mult însă, căutam cărţi cu disperare.” Şi acum? „Se filmează, se fac reclame, tinerii actori se pierd în activităţi colaterale, lumea se duce la bingo, la film, la 3D. În ţară, lumea nu mai merge la teatru. Oamenii din provincie au pierdut foarte mult, nu mai au exerciţiul de a merge la spectacole.” Pe timpul lui Ceauşescu, se consuma nechezol, un înlocuitor – spune Ogăşanu. „Am impresia, zice actorul, că reintrăm, că ne întoarcem la vremea nechezolului, când se puneau înlocuitori în locul valorilor autentice. Falsele valori de la ora asta triumfă în faţa micilor ecranelor, neaducându-ne decât nechezol. Vina e a tuturor.” Şi se referă apoi la modele şi la acele „lecţii esenţiale preluate de la profesori”. O pomeneşte pe Beate Fredanov, care „avea şcoala germană, era foarte exigentă” şi impunea în teatru „o disciplină creatoare, fără de care nu se poate face absolut nimic”. Asta pentru că „nu poţi să faci un rol bine, dacă vii la teatru pe fugă şi te sui pe scenă direct din tramvai, aşa cum se întâmplă acum foarte des”. Acum, recunoaşte actorul, „ies pe bandă foarte mulţi actori, pe care nu-i interesează foarte mult soarta spectacolelor în care joacă”.

Saturday, 30 January 2010

Dégénération

Azi a fost mare praznic mare (Sfinţii Trei Ierarhi) la micuţa noastră capelă. Fiecare a adus câte ceva şi s-a adunat de-un ospăţ pe cinste. Pentru prima oară de când s-a întors de peste mări şi ţări (Canada) m-am revăzut cu D.U. Discuţia începută pe coridoarele liceului alimentar (devenit celebru săptămâna asta printr-un deocheat clip video ce are ca protagoniste două eleve rebele) am continuat-o acasă. De la amicul meu am aflat de un foarte interesant video clip Mes Aïeux: Dégénération. Morala (căci melodia are o poveste cu tâlc): străbunicii aveau vreo 15 copii şi lucrau pământul, bunicii (care s-au mulţumit doar cu trei) l-au vândut, tata a ajuns funcţionar la oraş, fiica stă acum în chirie şi tânjeşte după un apartament proprietate personală, oricât de mic şi după o palmă de pământ la ţară. În plus, ştie că a venit pe lume dintr-o greşeală. Şi ea se întâmplă să mai greşească, însă nu ezită să schimbe partenerii mai ceva ca pantofii şi ucide „problema” din faşă ori chiar mai repede. Noaptea are insomnii, iar dacă apucă totuşi să doarmă, dimineaţa se trezeşte cu ochii-n lacrimi pentru că a visat o masă mare la care erau o mulţime de copii (care au apucat, poate, să trăiască doar 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile). Degenerarea se regăseşte şi în loisir: bunicii au prins epoca rock’n’roll, părinţii era disco, iar odraslele de acum trăiesc din plin zodia zapping. Finalul este up:

Thankfully some things in life will never change
Line up your nicest clothes
because tonight we're goin' dancing




Am revăzut cu Dan (şi alături de O.B.) Pridel Angela. Citeam azi într-o cronică (trimisă de ces) a Iuliei Blaga la Patimile Ioanei d’Arc o inexactitate. Scria acolo (încă) tânăra jurnalistă că „dintre filmele recente care au legătură cu sfinţenia, doar Breaking the Waves poate mişca ceva în tine”. Sigur, din filmele pe care ea le-a văzut. Deşi e greu să o consideri sfântă pe isterica Bess (Emily Watson) din filmul lui Trier. Mă uitam la filmul acestui atât de tânăr regizor (Nikolai Dreyden) şi gândeam aşa: cu atâta bucurie şi sete de viaţă mă încarcă de fiecare dată, încât chiar nu-mi doresc să mai văd un alt film în următorii zece ani. Bineînţeles că voi mai vedea (chiar dacă foarte puţine filme noi). N-am mai simţit „aripa îngerului” (apropo de traducerea liberă a titlului) de la filmele lui Tarkovski şi Abuladze. E clar că omul este, de departe, unul din foarte puţinii urmaşi (nu epigoni) ai celor care au regizat Rubliov şi Căinţa. Dincolo de expresia cinematografică (extraordinară) a poveştii se află, în filmul lui Dreyden o mărturie cutezătoare: trebuie să mergi până la capăt, indiferent de consecinţe, să îţi lucrezi desăvârşirea şi să nu uiţi nicio clipă că totul se plăteşte. Şi acest gând, culmea, să nu-ţi provoace tulburare şi deznădejde, ci să-ţi primeşti pregătit răsplata, asemenea monahului Maxim.

Friday, 29 January 2010

Electric horsemen

Era, cred, prin 1981. Într-o duminică seara am fost la – pe atunci cinematograful nr. 1 al urbei – Capitol. Rula un film american. Wow, ce senzaţie! Şi era şi (relativ) nou, fusese lansat cu doar doi ani în urmă. Aveam bilete (obţinute prin „pile”) într-o lojă centrală de la balcon. De acolo, de sus, i-am zărit pe Tomeşti. Dna Maria era profesoară de literatura română (şi colegă cu mama), iar unul din fiii ei (Liviu) era coleg cu mine de clasă. Celălalt (Titus), cu doi ani mai mare, era elev la liceul de arte plastice. Peste câteva luni doar aveau să plece, cu toată familia, în America. De îndată am coborât în stal, iar tanti Tomescu a urcat alături de ai mei în lojă. Luminile s-au stins şi am urmărit, încântaţi, The Electric Horseman. Liviu şi Titus erau, spre deosebire de mine, super emoţionaţi pentru că ştiau că foarte curând vor fi parte din lumea pe care acum o sorbeau cu nesaţ de pe marele ecran.

Am revăzut de atunci o singură dată (în întregime) filmul lui Sydney Pollack despre un fost campion de rodeo devenit „călăreţ electric” ce face reclamă la nişte produse alimentare (cereale pentru micul dejun). Eh, e clară ideologia bio căreia filmul îi este tributar. Totuşi, actorii (Robert Redford, Jane Fonda în principal) şi muzica de tip country (plus compoziţiile originale semnate şi orchestrate de Dave Grusin) rămân şi peste ani la fel de vii. Pe atunci, la începutul anilor 80, criticii de film din România vorbeau despre „demascarea sistemului american”. Astăzi, când comerţul cu breakfast cereals e la ordinea zilei, când ne-am îndepărtat şi noi de natură (fără să ne civilizăm, totuşi), e foarte greu să mai arăţi cu degetul, asemenea fariseului, spre „societatea de consum”. Atunci însă încă se mai putea. Şi pe bună dreptate.

Deunăzi (chiar pe 26 ianuarie, ziua în care – cu 92 de ani în urmă - s-a născut Nicolae Ceauşescu) eram într-un butic şi am cerut nişte pâine neagră. Un tip între două vârste, care făcea conversaţie cu vânzătoarea, mă întreabă dacă nu mi-e dor de adevărata pâine neagră de pe vremea lui nea Nicu. Îi răspund că da, îmi amintesc acea pâine şi chiar mă gândesc adesea nu doar la pâinea pe vatră din acei ani, ci la multe alte produse alimentare (legumele şi fructele, de exemplu) care aveau gust şi – spre deosebire de ceea ce se găseşte azi pe rafturile hipermarketurilor, supermarketurilor, buticurilor etc. - erau delicioase. Îmi amintesc de pâinea neagră şi mi-e dor de ea, dar – am ţinut să precizez - nu şi de vremurile acelea. Ca şi cum n-ar fi totuna…

Astăzi suntem dependenţi de media şi îndopaţi cu cereals şi fast food cât cuprinde. Într-un fel, am ajuns, fiecare, nişte „călăreţi electrici” mai mult sau mai puţin resemnaţi...

Cain, căinţă, pomenire

Sf. Ioan Gură de Aur (care, împreună cu Sf. Vasile Cel Mare şi Sf. Grigore Teologul este prăznuit mâine) despre cel ce gustă din durata efemeră a plăcerii şi chinul remuşcării, al nemiloase conştiinţe-gâde: „Se osândeşte pe sine, n-are răgaz să răsufle - în pat, la masă, noaptea, adesea în vis, vede nălucirile păcatului său, are destinul lui Cain, este neliniştit şi plânge pe pământ - şi fără ca nimeni să ştie, duce în sine, fără încetare, un foc. Aceeaşi soartă au hrăpitorii şi tâlharii. Aceeaşi, lacomii şi, într-un cuvânt, toţi cei ce trăiesc în păcat. Iar să poţi cumpăra pe acest judecător lăuntric e cu neputinţă.”

Îmi amintesc de căinţa lui Andrei Rubliov din filmul cu acelaşi nume de Tarkovski. Mărturisindu-i lui Teofan Grecul despre crima săvârşită în catedrala din Vladimir în timpul asediului tătarilor (când a ucis un rus, nu un tătar, ce voia să siluiască o femeie idioată), Andrei aude – aievea – aceste cuvinte consolatoare de la grec: „Asta-i soarta omului: să se zbată între iertarea Dumnezeiului Milostiv şi chinurile propriei conştiinţe.” Cine vrea să distrugă răul, mai spune Teofan, îl distruge pe om, căci datorită păcatelor noastre răul a luat înfăţişare omenească. Toate păcatele noastre ne maculează, ori noi suntem chemaţi să devenim albi, „mai vârtos decât zăpada”, atunci când – următor rugii noastre – Cel Mult Milostiv ne va „spăla cu isop” şi ne va curăţa. Rubliov se va izbăvi printr-un autoimpus vot al tăcerii. Pilda oferită de creatorii acestui film nepereche este: minunăţia icoanelor sale îşi trage seva din cei zece ani de tăcere, de pocăinţă, de primenire a celui care le-a pictat. Este preţul (postul) pe care iconarul a ales să-l plătească pentru a zugrăvi icoanele despre care, peste cinci sute de ani, un personaj (Alexander) dintr-un alt film tarkovskian (Offret / Sacrificiul) va spune: „Uluitor! Ce rafinament deosebit! Câtă înţelepciune şi duhovnicie şi totuşi, câtă inocenţă copilărească. Profunzime şi inocenţă în acelaşi timp. Incredibil. E ca o rugăciune. Dar toate acestea au dispărut. Acum nu ne mai putem ruga.” Şi, la început de mileniu trei, un regizor de numai 27 de ani (Nikolai Dreyden) reia ideea în filmul său de debut, Pridel Angela / Aripa îngerului. Referindu-se la nişte icoane din vechime (din secolul al XIII-lea), un personaj (un monah dintr-o îndepărtată mănăstire rusească) rosteşte cu uimire: „Ştiau să picteze pe atunci. Atât de simplu şi totuşi atât de frumos…”


Thursday, 28 January 2010

De pildă

Recitesc în Pateric: „Într-o cetate era o femeie frumoasă şi mulţi ibovnici avea. Şi venind la dânsa un boier, i-a zis: Făgăduieşte-te mie că vei păzi curăţenia şi eu te iau de femeie. Iar ea s-a făgăduit. Şi luând-o, a dus-o la casa sa, iar ibovnicii ei căutând-o ziceau: Cutare boier a luat-o la casa lui. Deci de vom merge la casa lui şi va afla, ne pedepseşte; ci veniţi pe după casă, să-i fluierăm ei şi cunoscând ea glasul fluierăturii, se pogoară la noi şi noi nevinovaţi ne aflăm. Iar ea auzind fluierătura şi-a astupat urechile sale şi a sărit în cămara cea mai dinăuntru şi a încuiat uşile.” Chiar dacă în continuare se află tălmăcirea (explicitarea) creştină acestei parabole („femeia păcătoasă este sufletul, iar ibovnicii ei sunt patimile şi oamenii, iar boierul este Hristos, iar casa cea mai dinăuntru este paza minţii, iar cei ce îi fluieră sunt viclenii draci, iar sufletul fuge totdeauna către Domnul”), motivul „sirenelor” şi al „războiului nevăzut” (din, de exemplu, epopeea homerică) este acolo.

Îmi place să cred că acest scenariu: ispită-rezistenţă-biruinţă este străvechi şi universal, în ciuda revendicărilor mai vechi sau mai noi (culturale, religioase). Există un duh cu putere ce lucrează în noi întru „paza curăţiei” şi îl ascultăm sau nu indiferent de confesiune religioasă în care ne aflăm ori de background-ul cultural căruia îi suntem datori. Este, poate, însăşi dimensiunea „catolică” (trans-confesională, atotcuprinzătoare, deschisă, cosmică, „ecumenică”,liberală, cosmopolită, planetară etc.) a duhovniciei creştine. În numele ei se merită să mergi neclintit până la capăt, surd la chemările înşelătoare şi la profeţii mincinoase.

...Eminescu are dreptate: „Cu un cântec de sirenă, / Lumea-ntinde lucii mreje; / Ca să schimbe-actorii-n scenă, / Te momeşte în vârteje; / Tu pe-alături te strecoară, / Nu băga nici chiar de seamă, / Din cărarea ta afară / De te-ndeamnă, de te cheamă. Socotinţa ultimă, cercetarea a „ce e rău şi ce e bine” sunt „tema de casă” şi menirea fiecărui om în parte: aceea de a se regăsi pe sine.


K9

Recitesc un fragment (cel care mi-a mers numaidecât la inimă) din cartea Sf. Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei. Se relatează acolo următoarea întâmplare: economul unei mănăstiri a trimis un muncitor la un lucru oarecare. Acesta a refuzat să-l asculte. Când economul a insistat, muncitorul s-a înfuriat şi în faţa obştii, umilindu-l pe econom. L-a făcut „câine”. Cum rar se-ntâmplă (dar se pare că se întâmplă atunci şi numai atunci când ne este scurtcircuitată legătura cu bobinele orgoliului), economul a înţeles lecţia umilinţei, i s-a făcut milă (nu silă!) de muncitor şi i-a zis: „Cheamă-mă întotdeauna câine.” Dintr-o dată muncitorul a fost cuprins de o asemenea ruşine, că faţa lui s-a înroşit cu totul şi a fost, mai apoi, cel mai ascultător dintre toţi.



Mila (împreună pătimirea – ce frumos sună în teorie, ce rar se întâlneşte în practică, mai ales atunci când omul se învârte printre mulţi oameni) şi căinţa sunt, într-adevăr, salvatoare. Dar până la ele ne poticnim adesea - asemenea personajului din filmul lui Abuladze, Monanieba (Căinţa) - într-o falsă căinţă şi în … silă. Mila e încă departe de noi. Ne simţim sufletul frânt în două, uitând că omul este frânt în două de când a gustat fructul oprit. Am fi gata să nimicim pe oricine îndrăzneşte să ne stea în cale (atunci când nu reprezintă pentru noi un pericol prea mare). Dacă cineva ne loveşte peste obraz, nu-l întoarcem şi pe celălalt, ci sărim cu pumnii la el să-i rupem spinarea în bătaie. Puţin ne pasă de bine şi de rău. Ceea ce ne apasă (ca în cazul lui Abel Aravidze din Căinţa) este teama de propria persoană, de singurătate. Practic singurătatea (experienţa pustiului) este proba de foc a credinţei. Iar necredinciosul, când este singur, se gândeşte numai la moarte. Şi atunci, pare să ne spună Abuladze, soluţia nu este răzbunarea (deshumarea unui cadavru - ipotetică, imaginară în film), ci – aflăm din ultima replică a Căinţei - deprinderea sau redeprinderea cu drumul spre biserică, spre Liturghie: „Ce drum e acesta care nu duce la nicio biserică?” Şi rostuirea asta poate să ne ia şi-o viaţă, poate să ne ia şi-o zi. La modul ideal (dar câţi ajung să atingă un asemenea ideal), imaginea desăvârşirii arată că-n secvenţa „marii treceri” a bătrânului din Pământ – filmul lui Dovjenko: înconjurat de întreg satul (şi de-o grămadă de mere) priveşte împăcat spre un copilaş care abia învaţă mersul biped. Apoi pleacă „să moară puţin”…

Wednesday, 27 January 2010

Nu cred în piedici

Sonetul 116

William Shakespeare



nu cred în piedici puse de noroc

unirii sufletelor mari

iubirea nu-i iubire când face silei loc

trădării răspunzând cu părăsirea

ea este veşnic semn şi far străjer

ce-ntâmpină furtuna şi nu cade

e steaua fiecărui corăbier

al cărei preţ nu-i măsurat in grade

iubirea nu-i paiaţa vremii chiar

de intră sub compasul coasei sale

n-o schimbă ani şi n-o clintesc măcar

tăişul clipelor fatale

de spun minciuni şi pot fi dovedit

n-am scris nimic şi nimeni n-a iubit



din versiunea scenică a piesei Cum vă place / Teatrul Nottara Bucureşti 1985 / regia: Dan Micu /

adaptarea versurilor: Horia Lovinescu / muzica: Vasile Şirli / cântă: Vali Preda



ascultă melodia aici



Sonnet 116

William Shakespeare



Let me not to the marriage of true minds

Admit impediments. Love is not love

Which alters when it alteration finds,

Or bends with the remover to remove:

O no! it is an ever-fixed mark

That looks on tempests and is never shaken;

It is the star to every wandering bark,

Whose worth's unknown, although his height be taken.

Love's not Time's fool, though rosy lips and cheeks

Within his bending sickle's compass come:

Love alters not with his brief hours and weeks,

But bears it out even to the edge of doom.

If this be error and upon me proved,

I never writ, nor no man ever loved.



Tuesday, 26 January 2010

O zi specială










Azi (ieri), Theodor a primit în dar un nai. Corneliu Vaida, cunoscutul fotbalist Dorinel Munteanu şi renumitul naist Nicolae Voiculeţ au fost principalii complici ai acestui cadou. Nu este neapărat vorba că Theodor va face vreodată performanţă cu acest instrument, ne-a spus muzicianul. Important e să-şi găsească o modalitate de compensare cu sunetele pianului şi cu trăirea pe care o presupune folosirea instrumentelor cu clape. În plus, naiul este singurul instrument pe care cel care cântă la el nu îl poate vedea. Apreciatul interpret Nicolae Voiculeţ a susţinut la Filarmonică un micro-recital şi sperăm să revină pentru un adevărat recital, ca armoniile lui să bucure cât mai mulţi spectatori. Theodor l-a acompaniat la pian la una dintre piese.

Când a ajuns la Capitol, Theodor era în lacrimi pentru că ştia că e ora lui e somn. A trebuit să-i vorbesc şi s­ă-l fac să înţeleagă că astăzi e o zi specială şi că se va culca puţin mai târziu. Ca bonus, l-am avertizat că vom lua şi nişte măsuri de embargo în următoarele zile dacă nu se potoleşte. Până la urmă s-a liniştit şi, după ce a mulţumit pentru cadoul primit, n-a mai vrut să se despartă de nai.



P.S. Pe drum spre casă – printr-un ciudat aranjament al lui DJ Faust (sau Mefisto?) - am auzit, la radioul din maşină, melodia Banii n-aduc fericirea. Dar dacă nu banii sunt cei care n-aduc fericirea, ci proasta lor gospodărire? Dacă scăparea nu e în fuga de bani, ci într-un management chibzuit al lor? E drept că atunci când ai bani, de multe ori se întâmplă să schimbi pâinea cea de toate zilele cu o bucată (sau mai multe) de … cozonac. E (sau ar trebui să fie) un risc asumat.


Educabilii

Săptămâna trecută elevii mei de clasa a XII-a (de care m-am ataşat mult în cei patru ani de când lucrăm împreună) m-au rugat, încă o dată să vizionăm un film la oră. De peste un an am renunţat să mai vizionez cu ei filme la oră. De ce? Pentru că sunt tot mai conştient că nici măcar unor oameni cu care ai acelaşi background cultural nu le poţi recomanda filme, cărţi, muzici, dar mai unor tineri care nu au adesea răbdarea necesară să înţeleagă convenţii, simboluri, metafore, poezia unui film etc. Dar pentru că mi-au tot cerut să le aduc un film şi pentru că – Ministerul de resort ne învaţă – sunt „educabili” (asta e terminologia care se aplică acum atunci când se face referire la elevi) le-am îndeplinit dorinţa. Am ales All That Jazz (1979). L-am văzut „în serial”, pe parcursul a trei ore. Nu mi-a părut rău. Le-a plăcut. Măcar trei-patru s-au bucurat şi s-au „prins” de fanteziile (halucinaţiile) de pe scenă sau din spital, de „jocul cu Moartea” (şi ce „Moarte”: o Jessica Lange la 30 de ani!) al personajului principal (Roy Schieder) mereu într-o escapadă amoroasă, de muzică şi coregrafie, de costume. E drept, le-am mai explicat şi eu pe ici, pe colo.



Pe mess primesc un mass care sună cam aşa: „În timpul sesiunii, la examenul de Contabilitate Financiara, profesorul întreabă:

- Întrebare de „nota zece”: Cum mă numesc? Toţi tac.

- Întrebare de „nota opt”: La ce obiect aveţi examen? Toţi tac.

- Întrebare de „nota cinci”: Ce culoare are manualul?

Din ultimele rânduri se aude o voce:

- Vrea sa ne pice nesimţitul !!!”

Îmi amintesc de profesorul de fizică pe care l-am avut în liceu. Îi spuneam Max, era un om de milioane şi orele sale erau pline mai ales de … metafizică. Ne-a vorbit despre literatura dintre antichitate şi Renaştere, despre muzica simfonică, despre importanţa lecturii şi a acelor valori în destrămare. În „ora de adio” ne-a spus că şi generaţia lui avea nebuniile ei, făcea trăsnăi, dar parcă ei nu erau atât de blazaţi. Acţiunea (povestea lui) se întâmpla în anul de graţie 1987. Şi el ne spunea, cu vădită mâhnire, că elevii au ajuns atât de blazaţi, de indiferenţi, de neştiutori de carte că orice i-ai pune să-ţi prezinte, să-ţi expună, chiar şi subiectul preferat sau tema cea mai îndrăgită (care-or fi alea?), tot degeaba. Dau din umeri, te fac nesimţit şi spun că vrei să-i pici.

Monday, 25 January 2010

Travesti

Am revăzut, după aproape 30 de ani, comedia Good Neighbor Sam (1964) pentru Jack Lemmon, Dorothy Provine, Mike Connors şi Romy Schneider. Ceea ce îmi părea haios la 13 ani mi se pare acum lipsit de nerv, de imaginaţie, de substanţă. Totuşi, câteva gag-uri răzleţe au înfruntat timpul (între ele, berbecizarea şi robotizarea angajaţilor de la trustul de advertising). Rămâne la fel de neatins de patina timpului idealul familiei ca oază – aşa cum este trăit zi de zi, firesc şi fără emfază, de familia lui Sam – versus puritanismul ostentativ şi posac al familiei acelui magnat jucat de Edward G. Robinson.



P.S. Lucian Mircu se întreabă retoric pe blogul lui: „Ce poate fi mai frumos decât un zâmbet de copil?” Ce i se poate răspunde altceva decât: acel perpetuum mobile care hrăneşte un astfel de zâmbet. Îi dăm perfectă dreptate pentru că şi noi ne hrănim din zâmbetul, ca o floare naturală, cu care ne bucură zilele Theodor. Dacă zâmbetul unui copil este neegalat şi nedepăşit în frumuseţea sa, care ar fi atunci – vorba lui Theodor, care acum e în căutare de antonime şi sinonime peste tot - antonimul acestei imagini? Poate metamorfozarea, travestiul acestui zâmbet într-un rictus, într-o grimasă. Poate transformarea copilului din noi într-un adult sluţit de reflexe şi idei primite de-a gata.



Antonim sau sinonim?

Pr. RN îmi vesteşte un documentar BBC despre un preot anglican care porneşte într-un pelerinaj în Egipt. Petrece acolo vreo 3 săptămâni în pustietate şi ajunge nu doar să afle, ci să şi trăiască (Teologia fără practică este o teologie a demonilor, spunea Sf. Maxim Mărturisitorul, parcă) o teologie care presupune rugăciunea neîncetată. Chilia unui călugăr, îi spune un avvă obişnuit cu acest stil de viaţă, nu este un loc liniştit, relaxant, unde nimic rău nu se poate întâmpla. Este mai degrabă un spaţiu al furtunilor, al războiului, al unei lupte nevăzute dar reale cu „legiunea de demoni”. Nevoinţa întru smerenie şi apropiere de Dumnezeu se plăteşte, altfel spus, cu un preţ imens. E nevoie de o necontenită pregătire, de o formidabilă tărie de caracter pentru a rezista tentaţiilor de tot felul…

Seara, cu dna GC urmărim câteva secvenţe din filme şi piese de teatru (Secvenţe; Pruncul, petrolul şi ardelenii; Umbrele soarelui, Karamazovii, Cum vă place) care-l au ca interpret pe actorul Dragoş Pâslaru, acum pustnic full time într-o pe un vârf de munte. Îi spun că Theodor ştie să facă diferenţa între actorul de ieri şi monahul de azi. Ştie, vasăzică, să spună că melodia „Ce fel de ochi mi-a dat iubirea” compusă de Vasile Şirli pentru spectacolul Cum vă place (montare a Teatrului Nottara din 1985, în regia lui Dan Micu) este cântată de Dragoş Păslaru, aşa cum ştie că îl vizităm şi vorbim cu monahul Valerian. Astă-seară însă ne-a întrebat dacă nu se poate să cânte Monahul această melodie. Apoi a vrut să ştie dacă Monahul Valerian şi actorul Dragoş Pâslaru sunt persoane antonime sau sinonime. Cu asta ne-a dat gata şi am ţinut să împărtăşesc din bucuria pricinuită de întrebarea lui cu doi oameni care l-au cunoscut şi care ţin la el: AE şi PN. Glumind, AE mi-a spus să procedez ca-n Poliţist, adjectiv: să iau dicţionarul şi să caut acolo explicaţia care să mă lămurească dacă actoria şi călugăria ascetică sunt în relaţie de antonimie sau de sinonimie.

Astăzi (ieri) a fost Duminica Vameşului şi a Fariseului. Altă posibilă antonimie. Deşi, până la urmă, amândoi sunt oameni şi amândoi au şi partea lor bună şi partea lor rea. Poate că secretul vieţii este să faci saltul de la antonimie la sinonimie. Dar aceasta e chiar metamorfoza cea mare, curăţirea ochiului lăuntric pentru a împlini cuvântul de învăţătură: „Toate sunt curate pentru cei curaţi”.



Sunday, 24 January 2010

Amintirile hazlii ale unui mim - Valentin Teodosiu

Pe mimul Valentin Teodosiu l-am văzut întâia oară în Ion - Blestemul pământului, blestemul iubirii (1980). Era George, cel care la final avea să-i zdrobească ţeasta lui Ion (Şerban Ionescu). Trei ani mai târziu aveam să-l revăd, în Imposibila iubire – era „uriaşul Costică”, prietenul de nădejde al „intrusului” Călin Surupăceanu (acelaşi Şerban Ionescu). Cel care a scris cartea Un clovn pentru eternitate este însă un Valentin Teodosiu cabotin, mai aproape de rolurile pe care le-a făcut în Şobolanii roşii, E pericoloso sporgersi, Patul conjugal sau Această lehamite decât de morga de cărturar emerit din Drumeţ în calea lupilor.

Volumul, prefaţat de textierul Eugen Rotaru şi ilustrat cu caricaturi semnate Horaţiu Mălăele, conţine mărturii şi confesiuni pe un ton adesea zeflemitor: „În timp ce mă năşteam, îşi începe actorul depănarea amintirilor, regizorul Mircea Mureşan căuta un interpret pentru rolul lui George Bulbuc. Perseverent om. Şi-a găsit interpretul potrivit peste un sfert de veac.” Iar doctorul, aflăm că l-a întâmpinat cu aceste vorbe: „Mare actor, are 60 de centimetri lungime şi 4,800 kg.” Mama, care „se umflase în burtă (că pene n-avea)” îi spuse doctorului: „Să-l vedeţi în Drumeţ în calea lupilor interpretând rolul lui Iorga.” În acel film, Valentin Teodosiu era – la figurat – un „drumeţ în calea lupilor”. Colegul său de scenă şi de platou, Dragoş Pâslaru (care îl juca acolo pe Horia Sima) avea să devină însă, la propriu, un drumeţ în calea lupilor, după retragerea sa ca pustnic într-o chilie din vârful munţilor. Şi el este evocat într-o ipostază comică: „Dragoş Pâslaru îl juca pe Rică Venturiano. Vine scena lui. El intră în scenă. Întuneric beznă. În capul lui, aşişderea. Uită prima replică: ‚Angel radios’ şi o ia spre sufleor, o întreabă printre dinţi: ‚Cum e? Cum e?’ Aia, filologă, uluită de improvizaţia lui şi nedându-şi seama că nu ştie replica, zice: ‚Miştoooo! Bravo!’

Pe lângă amintiri din copilărie, armată şi studenţie, hâtrul povestitor nu omite snoavele din culise. Actori, regizori, dramaturgi, directori de teatru sunt zugrăviţi în ipostaze care de care mai amuzante, chiar dacă nu întotdeauna onorante. Printre cei vizaţi se numără, evident, colegii din Institut, cei de la Teatrul Nottara (unde a jucat timp de 25 de ani) şi cei întâlniţi pe platourile de filmare: Adrian Pintea, George Constantin, Silvia Dumitrescu-Timică, Horaţiu Mălăele, Dana Dogaru, Gheorghe Dinică, Valentin Uritescu, George Alexandru, Dragoş Pâslaru etc. Povestiri „cu şi despre actori” memorabile sunt: masca mortuară pentru Iorga realizată de Florica Vaeni („Eu aveam 35 de ani, Iorga - 69 de ani, zece luni şi optsprezece zile”), turneul la St. Petersburg (unde „Artistul a fost, este şi va fi respectat în veci pururi”) cu spectacolul de patru ore, Karamazovii, şotiile de la filmări cu Gheorghe Dinică (la Patul conjugal, în regia lui Mircea Daneliuc) sau accidentul din timpul repetiţiilor la spectacolul Familia Toth. Tot acolo avea să se accidenteze şi Horaţiu Mălăele: „Întuneric în culise, semiobscuritate pe scenă, Horaţiu Mălăele urma să intre de după o draperie. Chior fiind, cutreieră culisele înainte de intrarea în scenă, desculţ, şi ia în plin un fier de călcat care aştepta să-i vină rândul să intre în scenă şi îşi despică degetul mare de la piciorul drept în două. Avea acum şase degete la un picior.” Mai la urmă este povestită o scenă reprezentativă pentru răbufnirile colerice ale actorului: „Jucam ping-pong cu Dan Micu în sala de repetiţie de la Nottara, împotriva lui Mălăele şi Dabija. Când a greşit i-am spus: ‚Domnule Dan Micu, este inadmisibil, vă rog să nu mai greşiţi.’ Dan, exasperat de milioanele de domnul în sus, domnul în jos, zice: ‚Bă, băiatule. Ne cunoaştem de şase ani. Nu mă mai domni atâta.’ Zis şi făcut. La următoarea minge pe care o greşeşte îi spun: ‚Ce morţii mă-tii faci, mă? Eşti cretin?’ A rămas blocat.”

În tele play-ul Adio, Europa! (produs de TVR, în regia lui Tudor Mărăscu) Valentin Teodosiu apare, în rolul unui securist criminal, în genericul fiecărui episod. Un ziarist încearcă să facă lumină într-un caz neelucidat. Securistul jucat de Teodosiu înjură printre dinţi tenacitatea şi diplomaţia jurnalistului şi-i spune, răspicat, adresându-se nu doar lui, ci – cu subînţeles – fiecărui telespectator în parte: „Şi ţine minte, cu noi veţi intra în Europa!” Quod erat demonstrandum.



Valentin Teodosiu – Un clovn pentru eternitate

Cuvânt înainte de Eugen Rotaru

Caricaturi de Horaţiu Mălăele

Editura Fundaţiei Pro, Bucureşti, 2006, 132 pag.

Saturday, 23 January 2010

"Se face praf totul..."

După ani de zile în care a păstrat tăcerea, interpreta de muzică uşoară Stela Enache (care a fost multă vreme angajată cu contract pe vase de croazieră) a apărut zilele acestea în prime time la un post TV comercial. Printre altele, mai în glumă mai în serios a spus: „Dacă aş fi ministrul Culturii, aş face curăţenie, dar din nefericire la noi nu mai există cultură.” Dureroasă afirmaţie. Ea vine din partea unui artist luptător şi credincios menirii sale. „Valorile, tradiţiile noastre româneşti, prin care se evidenţiază o ţară, nu se mai regăsesc nicăieri. Să ai un asemenea patrimoniu, asemenea valori şi să nu le pui în valoare mi se pare îngrozitor. Eu am încercat mereu să ridic ştacheta, nu să o cobor. Ce văd acum cu bieţii artişti, actori, mă îngrozeşte...”

Artiştii ca artiştii, dar în lipsa unei politici culturale coerente şi consecvente, fiecare pricepe cât poate din ceea ce a fost. Iar dacă unii cred că a fost un deşert cultural înainte de 1989, că totul trebuie să dispară, inclusiv creatorii acelei epoci, poate că o parte din vină o poartă şi cei care ştiu bine că n-a fost aşa, că s-au făcut şi lucruri bune dar acum preferă să tacă. Sau, mai rău, denigrează ei înşişi – dintr-un soi de mercenariat - operele de valoare care s-au creat într-o vreme când cenzura era de natură ideologică, nu economică. „Acea muzică prin care se urmărea ridicarea nivelul moral şi spiritual al societăţii nu mai există acum. Se face praf totul.”

Soţul solistei (care şi-a serbat recent ziua de naştere), cunoscutul interpret şi compozitor Florin Bogardo († 2009), s-a supărat tare – povesteşte în continuare Stela Enache – atunci când cei care cântau de atât timp au fost numiţi cu maliţie dinozauri. „Dar eu şi acum mă emoţionez când mă gândesc la Kirculescu, la Alexandru Mandy, toţi compozitorii aceştia.” … Cine să mai ştie (din generaţiile tinere şi foarte tinere) de creaţiile acestor patriarhi ai genului, la care s-ar putea adăuga Edmond Deda, Ionel Fernic, Mişu Iancu, Henri Mălineanu, Vasile Vasilache, Ion Vasilescu, Richard Oschanitzsky sau cei care s-au afirmat în anii 70-80?

Solista pomeneşte apoi de „poeziile care se scriau înainte”, mâhnită că acum „şi Eminescu este luat la rost”. Versurile cântecelor compuse, în anii ăia, de Florin Bogardo, Adrian Enescu, Anton Şuteu, Vasile Şirli, Nicu Alifantis şi încă alţii purtau o inconfundabilă sensibilitate poetică. Ele erau însă excepţia de la regulă. Pentru că regula, doar în mod excepţional încălcată, cerea platitudine, truisme şi încadrarea textierilor (semnatarilor de versuri) într-un barem de maxim 300 de cuvinte – mereu aceleaşi. Pe bună dreptate s-a revoltat Dragoş Bucur, în Poliţist, adjectiv, pe textul debil dintr-o melodie de Mirabela Dauer, generator – în cel mai bun caz - de umor involuntar. Pe bună dreptate generaţia celor care au acum au 30-40-50 de ani fac alergie la sentimentalismul, amatorismul şi inepţia multor „şlagăre” din Epoca de Aur. Pentru că erau, atunci, difuzate non-stop şi provocau, într-un final, o stare de lehamite. (S-ar putea să avem şi unele surprize: multe din textele şi cântecele banale de atunci par acum de-a dreptul filosofice în comparaţie cu diletantismul, derizoriul şi vulgaritatea din muzica de divertisment post-1990.)

Acum, avertizează îndrăgita interpretă, există pericolul de a generaliza, de a crede că absolut tot ce s-a creat în acei ani era uniform şi monoton. Puţini sunt dispuşi să discearnă, să fie atenţi la nuanţe, să ierarhizeze, să ia „la bani mărunţi” ce s-a făcut atunci. Pentru aceştia din urmă verticalitatea şi demnitatea artiştilor din show-buisness-ul autohton ante-1990 au fost semne de rezistenţă – prin cultură, poezie şi frumos – la un proiect de rinocerizare aplicat la scară naţională. Unde este, pare a întreba Stela Enache, rezistenţa actuală faţă de noile forme de rinocerizare?



Friday, 22 January 2010

Happy birthday, Lauren!

Astăzi – aflu de pe imdb – împlineşte 45 de ani actriţa Diane Lane care, jucând rolul principal (Lauren) din A Little Romance (filmul în care a debutat pe când avea numai 13 ani), mi-a înseninat adolescenţa. Am refuzat de atunci s-o mai văd în vreun film (a mai jucat în peste 50 de filme), în timp ce – de-a lungul anilor – am tot revăzut-o în primul ei film. Există, în Mica romanţă (vezi clipul aici, de la minutul 6.18) un memorabil schimb de replici între doi adolescenţi îndrăgostiţi aflaţi la ceasul primei (şi, poate, ultimei iubiri). Pentru că n-au reuşit să intre la un film interzis copiilor sub 13 ani (iar Lauren nu avea buletinul la ea), Daniel bravează şi îşi duce iubita la un porn house unde proiecţionist este chiar tatăl prietenului său cel mai bun, Laundet. Oripilată de ce vede pe ecran (din cabina proiecţionistului), Lauren rosteşte: „She's so pretty. Why would she...?” Apoi părăseşte în fugă sala de cinema. Un minut mai târziu, Daniel e lângă ea, în stradă şi se scuză: „I've never seen one of those before either. I wouldn't have taken you. It isn't like that. That's something else. It isn't love.” Incredibil! Nişte copii de 13 ani (care l-au citit pe Heidegger şi sunt familiarizaţi cu filosofia existenţialistă!) pun în practică, fără să ştie, înţelepciunea patristică: „Nu lăsa ochii tăi să vadă deşertăciuni, că slobozenia omoară sufletele.” Lauren însă schimbă vorba: „I used to think … maybe a long time ago, like in the time of the pharaohs or Louis Xlll, that there was somebody...made just perfect for me. I mean, when you think about it...and consider that your feelings of love begin when you're about 10...and if you live to, say, 70...well, that's pretty limiting, because what chance is there...that he'll be alive at the same time you are?” Pentru că simte că Lauren i-a citit gândurile, Daniel îi mărturiseşte că şi el s-a gândit la asta: „I feel the same thing. I mean, even if she lived in my lifetime...what if my perfect woman lived in India or California or Brazil? What chance is there that I meet her when I live in La Garenne? It's incredible, isn't it?” Pentru mine, cel de 13 ani atunci când aveam să văd pentru prima oară Mica romanţă (ideea mea de capodoperă sentimentală), povestea lor îmi părea încărcată de o energie şi de o magie nemaiîntâlnită. Mi-a hrănit acei ani şi continuă să mă urmărească şi să mă bucure până în ziua de azi. Many happy returns, Diane Lane, wherever you are! Fie să nu uiţi niciodată poezia şi elanul începutului de drum, aşa cum le-ai dat viaţă în primul tău film!



P.S. La Filarmonică, o seară Ceaikovski (dirijor: Radu Popa): Concertul în re major pentru vioară şi orchestră şi Simfonia nr.5. Sala, deşi încă friguroasă, a fost mai plină ca oricând. Theodor a recunoscut (nu e pentru prima oară că observăm asta) gamele celor două lucrări cântate astă-seară…O, de şi-ar găsi, cândva, un mentor – aşa cum ne-a sugerat, telefonic, AE – care să-l pună pe cale şi lângă care să se formeze şi să-şi fortifice caracterul şi să-şi dea măsura!...



In & out

Găsesc, în Confesiunile Fericitului Augustin, o extrem de interesantă observaţie asupra naturii subtile a păcatului. Tinerii, scrie el, nu râd prea mult şi nici nu se grozăvesc mai mult decât trebuie atunci când sunt singuri. Când se adună însă în găşti, toată voia bună şi amuzamentul se transformă adesea în batjocură şi necuviinţă. Şi asta doar pentru că, în ciuda entuziasmului vârstei lor, tinerii se tem să fie „altfel”. Nu vor să fie socotiţi nişte laşi, nişte prostănaci. Le e ruşine atunci când descoperă că nu sunt îndeajuns neruşinaţi, că sunt prea bine crescuţi, prea ascultători. Iată cum prieteniile şi întovărăşirile, bune şi folositoare în fond, ajung să ne pervertească şi să devină exact contrariul a ceea ce, prin natura lor, sunt.

Din aceeaşi teamă de ridicol, de a fi diferiţi amână să descopere acea frumuseţe liturgică „veche şi totuşi de-a pururi nouă” care a fost întotdeauna în ei. Şi, înstrăinându-se de sine, o caută – asemenea lui Augustin – în alte părţi. Şi la fel ca el ajung să mărturisească, atunci când au găsit-o (când s-au întâlnit, în fine, cu sinele lor): „Târziu de tot te-am iubit, o, tu frumuseţe atât de veche, şi totuşi atât de nouă; târziu de tot te-am iubit. Şi iată că tu te aflai înlăuntrul meu, iar eu în afară, şi eu acolo, în afară, te căutam şi dădeam năvală peste aceste lucruri frumoase pe care tu le-ai făcut, eu, cel lipsit de frumuseţe.”

Thursday, 21 January 2010

Lucifer

Scriitorul, dramaturgul şi, ulterior, scenaristul Horia Lovinescu (de al cărui nume se leagă, mai cu seamă datorită regizorului Mircea Săucan, două bijuterii – încă inedite – ale cinematografului românesc, Meandre şi 100 lei, dar şi o serie de montări de excepţie ale Teatrului Nottara din Bucureşti, Jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă, Karamazovii, Cum vă place etc.) afirma pe un ton nietzschean-luciferic următoarele, într-un număr al revistei Contemporanul din 15 octombrie 1965: „Anumite teme noi le ocolim în mod deliberat, ca şi cum n-ar exista. Mă refeream mai înainte la antinomia bine-rău, dar nu numai în societatea socialistă, ci în întreaga lume se petrece un fenomen care o să caracterizeze timpul nostru, privit retrospectiv peste mii de ani, ca o epocă de mare zguduire a omului: dispariţia lui dumnezeu. Civilizaţii întregi au fost construite pe acest pivot. E un fapt incontestabil că ideea de dumnezeu este pe cale de dispariţie. (…) Noi descriem o societate în care noţiunea de dumnezeu a dispărut, pentru că aceasta este societatea noastră. Dar implicaţiile complexe şi subtile ale fenomenului n-au fost abordate niciodată.” …Îmi amintesc, involuntar, biserica din Meandre transformată în club şi discotecă (vezi clip aici). Chiar aşa să fie? Reputatul om de cultură se referea, oarecum profetic, la o perspectivă diacronică asupra sfârşitului de veac XX. Altfel spus, „peste mii de ani” veacul nostru va părea omului din anul 3000, 4000 sau 5000 (ce ameţitoare viziune!) unul profund desacralizat.

De altfel, nici viziunea lui Andrei Tarkovski nu e prea diferită. Deopotrivă omul răsăritean şi cel apusean - afirma el în anii 80 - nu mai are nici un ideal. Biserica – singura instanţă care dădea omului un ideal – s-a prăbuşit. Ori fără un ideal, omul nu poate supravieţui. Şi totuşi, în filmele sale acest om poartă cu el - şi în spaţiul extraterestru din Solyaris şi în misterioasa Zonă din Stalker (unde se spune că, atunci când pătrunzi cu inima curată, ţi se îndeplineşte orice dorinţă) - nevoia lui de ideal, de mântuire, de nemurire. Să fie oare strigătul de neputinţă al Călăuzei, după fiecare dezamăgire provocată de vizitatorii Zonei, un semnal de alarmă la adresa „implicaţiilor complexe şi subtile” pe care le presupune „pierderea credinţei” - profeţită de Lovinescu - în vremurile prezente şi viitoare? Dar chiar şi aşa, câtă vreme soarele mai străluceşte şi va fi viaţă pe pământ omul va renaşte – dacă e nevoie - from scratch. În sensul acesta poate s-ar cuveni desluşite şi cuvintele mântuitorului: „Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacului.” Chiar şi atunci când – supt vremi fiind – omul îşi pierde nădejdea şi uită să-L mărturisească pe Hristos, cel mereu „în mijlocul nostru”.