Cinematograful este adesea o iluzie: tăgăduieşte realitatea (care, nu de puţine ori, e cenuşie) fără să o transfigureze, distrează mintea cu un alai de alte lumi posibile (dar neesenţiale), asemenea unui drog. Acest tip de cinema este fabricat după o reţetă ce presupune: o poveste antrenantă, ritmată; situaţii stereotipe, în general melodramatice; actori cu sex appeal; o coloană sonoră pe post de „cal troian”; decoruri, costume, machiaj exotice şi, desigur, happy end. Măcar în filme – nu-i aşa? - să se „termine totul bine”. Există însă - şi nu de ieri, de azi – şi viziuni cinematografice realiste (ba chiar şi neorealiste) asupra vieţii. Le regăsim din plin, după anul 2000, în filmele „noului val” românesc.
Ce suflu nou aduce, de pildă, mult discutatul film al lui Corneliu Porumboiu, Poliţist, adjectiv (2009)? Schema narativă – un poliţist tânăr, atipic, încearcă să evite o „eroare judiciară” - nu este chiar nouă. În 1983, regizorul Mircea Veroiu realiza cu succes Sfârşitul nopţii, un film „de actualitate” ale cărui personaje principale erau un tânăr procuror de omenie şi un tânăr vatman ghinionist (pentru care circumstanţele par „neatenuante”), acuzat că a călcat pe zebră un copil. Procurorul, intuind nevinovăţia clientului său, se luptă să-l scape de „pârnaie” şi ţine piept chiar colegului său vârstnic – un tip cinic, blazat – care ar dori o rezolvare mai rapidă a cazului, fără atâtea scrupule şi probleme de conştiinţă. Asta la nivel de story. La nivel de discurs cinematografic însă, cele două filme sunt sensibil diferite. Semnele cotidianului sunt puse în pagină, cum e şi normal, în funcţie de sensibilitatea filmică a autorilor şi de estetica şi necesităţile vremurilor – nu în ultimul rând cele de ordin economic.
Conştiinţa este nevăzutul (şi incomodul) personaj principal şi din filmul lui Corneliu Porumboiu. Ceea ce se cuvine remarcat dintru început la Poliţist, adjectiv este stilul pronunţat laconic, respiraţia sa autentic cinematografică. Pentru o poveste filmată în bună parte fie pe maidan, fie în garsoniere de bloc ori birouri claustrofobe de Poliţie găsim surprinzător de puţine „pete de culoare” pe care alt regizor le-ar fi exploatat la maxim. Este, la urma urmei, filmul unui personaj – un „om al legii” - surprins într-o dilemă morală. Ceea ce contează, pare a spune Porumboiu, nu sunt detaliile picante (tipologie, limbaj licenţios etc.) din pestriţul mediu investigat, ci mişcările interioare şi exterioare ale acestui personaj.
Noul suflu adus de filmul lui Porumboiu este dat de viziunea sa bonomă, voit nesardonică şi negrotescă, pe care am mai întâlnit-o şi în alte filme ale momentului: Occident, Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii, Moartea domnului Lăzărescu, A fost sau n-a fost, Amintiri din Epoca de Aur I-II. A adera sau nu la optica „noului val”, la tipul de cinema – lapidar, frust, minimalist - pe care aceşti (încă) tineri regizori îl practică este, până la urmă, o chestiune de gust. A-i aprecia însă prospeţimea şi – nu e puţin lucru! – problematizarea (fără emfază), precum şi recuperarea unui anumit firesc dintr-un ev mai puţin măcinat de sordid şi isterie ţine de un obligatoriu fair play din partea spectatorului.
No comments:
Post a Comment