Immortality

Azi, unul din elevii mei de clasa a XI-a, mi-a mărturisit zâmbind că el se crede nemuritor. Toţi au râs de el, totuşi nu într-un fel zeflemitor.

Cât de bine pot să-i înţeleg frumoasa nebunie!...El însă nu înţelege – decât în, eventual, momentele sale depresive – că toţi suntem datori cu o moarte. Şi bine face că nu pricepe asta!... Câtă vreme mintea nu-i este roasă, ca de un vierme neîndurător, de gândul morţii iminente, se va mai putea bucura de viaţă şi totul (adică tot ce-i bun şi frumos) va fi posibil. Desigur, în măsura în care îl lasă anii săi frumoşi şi ne-ntinaţi să se bucure de ea, dar şi „păcatele tinereţelor” şi chiar tristeţea (provine dintr-o familie dezbinată), care-i va da tot mai mult târcoale.

În fond, rămânem tineri la suflet dacă şi numai dacă nu ni se strecoară, în „regiunea fiinţei noastre”, boala aceea fără leac de care se văita autoironic şi Marin Sorescu şi Florin Bogardo. Dacă şi numai dacă mai avem puterea să credem că noi înşine suntem de vină pentru moleşeala cu care am îngăduit – din neştiinţă, din comoditate, din neatenţie - minciunii şi plictiselii să ni se cuibărească, asemenea unui junghi, în entuziasm.

P.S. Unul din semnele certe că entuziasmul nu m-a părăsit este şi inexplicabilul mecanism al uitării şi iertării ce funcţionează – culmea! – atunci când, de exemplu, elevii mei strânşi laolaltă se comportă ca-ntr-o turmă. Faptul că îmi găsesc – încă – resursele de a merge înainte, de a-i privi cu bucurie (şi încredere) în ochi, de a-i înţelege pentru comportamentul lor uneori ciudat, e un dar. Ţine, poate, de o menire în care mă încăpăţânez să cred şi pe care îmi doresc să nu o trădez. Iar această iertare şi uitare ştiu că mă ajută să rezolv misterul altor – necesare - iertări şi uitări, mai mult sau mai puţin anonime...