Once upon a time in the west

Seara, cu Theodor la concert. În program: Gy. Kurtág: Movement - Baladă pentru violă şi orchestră (primă audiţie); M. de Falla: Nopţi în grădinile Spaniei, pentru pian şi orchestră şi J. Brahms: Simfonia a IV-a în mi minor, op. 98. Sala destul de plină (şi friguroasă), însă tot e destul de puţin pentru o urbe de cca. 300.000 locuitori. Câţi dintre ai au venit la concert? Vreo 0,20 %. Incredibil de puţin pentru oraşul supranumit cândva „mica Vienă”.

Azi la Filarmonică a fost special guest compozitorul (lugojan de origine, cu studii la Timişoara, Budapesta şi Paris) Gy. Kurtág. Născut în 1926, acest muzician a adus cu el amintirea unei lumi efervescente cultural, azi apuse, a unui Banat ce încă nu ajunsese populat până la saturaţie (în urma directivelor „de sus”) cu ne-bănăţeni în căutare de Eldorado. Despre acel Banat – dichisit, curat, cosmopolit - îmi vorbise laudativ Inginerul, lugojan şi el, cu mulţi ani în urmă. Ciudat, acel acel timp retro a fost realitate nu în urmă cu sute de ani, ci – de necrezut – doar cu vreo cincizeci de ani. După aceea a început să se „globalizeze” intra-naţional. Petru Groza, Dej, Ceauşescu & co. au învins, desfiinţând diferenţele între un academician şi-un cioban. Dar nu în sensul că domnul cioban s-a şlefuit (ca acel păstor analfabet din capodopera fraţilor Taviani, Padre Padrone, care – mânat de-o ambiţie de fier – a învăţat carte la 18 ani şi a ajuns lingvist la 35), atingând nivelul unui domn cu educaţie. Nu, victoria lor a fost următoarea: academicienii, politicienii, parlamentarii, oamenii din media etc., au ajuns cu toţii (mă rog, aproape toţi, dar excepţiile sunt irelevante) să vorbească şi să se poarte asemenea ciobanilor ce-au rămas la stadiul de cioban. La fel şi cu Banatul care – stau mărturie zidurile clădirilor din timpul Imperiului – a avut o altă istorie şi un cu totul alt grad de civilizaţie…once upon a time. Iar azi e patria dezrădăcinaţilor ce nu par deloc să ştie cum să-i preţuiască istoria. Cui să-i mai spui atunci: Sutor, nec ultra crepidam! (Cizmare, nu privi mai sus de sandale!)

(Totuşi, sângele apă nu se face. Chiar distrusă, marginalizată şi adesea mulsă de resurse, această „mândră ţară, Banatu’” îşi povesteşte falnicul trecut celor care au urechi de auzit şi ochi de văzut…)

Noi rămânem oameni

Ce puternic răsună, peste veacuri, acel „Eu vreau să rămân om!” rostit de personajul lui Ionescu din Rinocerii. Strigătul său e doar un remix al aceluiaşi gând pe care-l vor fi simţit şi exprimat toţi cei care – în orice parte a pământului, în orice moment istoric - voiau să rămână oameni atunci când cei din jur se „rinocerizau”. E ceva … transcendental într-o astfel de năzuinţă, căci omul care vrem să fim (să devenim, să rămânem) este mereu, în mintea noastră, „deasupra vremurilor”, ca o construcţie imaginară, „nudă” (încă neînregimentată politic, ideologic, religios) ce-şi cheamă numaidecât „întruparea”.

Nevoia de a rămâne om a resimţit-o şi Ionescu (românul-evreu care nici îmbisericit nu a scăpat de prigoana rasistă), şi Mihail Sebastian (vezi Jurnalul său) şi regizorul-scriitor Mircea Săucan (vezi remarcabila arte a Iuliei Blaga, Fantasme şi adevăruri). Nu i-a fost străină nici lui Andrei Tarkovski, Alexander Soljeniţân (vezi Arhipelagul Gulag) sau Stefan Zweig. Au cunoscut-o atâţia alţii al căror nume îmi scapă acum (sau nu am ajuns eu încă la ei) precum şi o listă nesfârşită de anonimidintoateveacurile. Dorul de omenesc îl resimte şi Winston Smith personajul lui Orwell din 1984 ori pompierul din 451 Fahrenheit, personajele principale din Căinţa lui Abuladze, din Ciocârliile pe sârmă (filmul lui Menzel interzis în anul „revoluţiei de catifea” de la Praga) şi din Zapping (scurt-metrajul admirabil regizat de Cristi Mungiu în anul 2000).

Nevoia de omenesc am resimţit-o şi atunci când ideologia naţionalist-comunistă nu ne-a spălat creierii, definitiv şi iremediabil. Speram, atunci, să cadă „centralismul democratic” şi să înceteze odată „cultul personalităţii”, să apucăm vremuri pluraliste, democratice, occidentale, liberale. De 20 de ani visul devine realitate. O realitate, pentru unii, de vis: nu oricine poate ajunge dintr-un cioban fără şcoală nabab carpatin şi politician de Dâmboviţa, apoi membru în Parlamentul European şi acum prezidenţiabil adulat de vulg (şi numai!). Şi lista de căpătuiţi poate continua. Dinu Păturică sau Tănase Scatiu sunt printre noi evergreen. Pentru alţii, „schimbarea la faţă” e de coşmar. Oricum, presiunea noii ideologii (consumiste, ultra-pragmatice) – prin media mai ales - nu e de neglijat nici ea. Puţini sunt însă cei care o conştientizează, şi mai puţini cei care îi rezistă.

Omul modern, scria Tarkovski, se înfruptă din materialismul acestui veac precum muştele din miere. Cine să mai ia atunci un moment de respiro ca să-şi pună întrebări, să analizeze, să înţeleagă regia Marii Păcăleli în forma ei actuală? Ori să mai mulţumească, aşa cum se cuvine, pentru ziua pe care a mai apucat s-o trăiască, pentru familia pe care – ca un dar al bunătăţii cereşti o are. Prinşi în cleştele atâtor zeităţi (post)moderne, uităm adesea de bogăţiile şi bucuriile nepieritoare pe care,from immemorial times, le păzesc toţi cei care – întotdeauna minoritari - refuză înregimentarea în numele omeniei.

bonus track: Noi rămânem oameni

voice: Gabriel Cotabiţă

lyrics: Dan V. Dumitriu

music & orchestration: Adrian Enescu

recorded in 1988