Îmi amintesc aievea de acea primăvară fierbinte – prima după căderea dictaturii ceauşiste. Printre cei câţiva care doreau să sprijine activ fragila democraţie din România (inclusiv prin implicare politică, devenind automat „golani” pentru autorităţile vremii) se afla un actor. O figură (nu doar fizic) extrem de specială: nu apăruse niciodată pe coperta revistei sau almanahului Cinema şi nici nu dăduse vreun interviu în aceste publicaţii chiar dacă (sau poate tocmai de aceea) nu făcuse nici un compromis în cinema sau în teatru. Rolurile sale (din filme ca: O lacrimă de fată, Secvenţe, Singur de cart, Ochi de urs, Să mori rănit din dragoste de viaţă, Cantonul părăsit, Umbrele soarelui, Drumeţ în calea lupilor, Balanţa, O vară de neuitat, Fii cu ochii pe fericire, din producţii pentru televiziune precum: Ciuta, Domnişoara Christina, Trandafirul şi coroana) îl recomandă şi acum drept un actor vertical, de substanţă, purtător al unor mesaje existenţiale de rară gravitate.
Dragoş Pâslaru a ales să-şi joace rolul vieţii – Alioşa Karamazov (care-i fusese încredinţat de regizorul Dan Micu, la începutul anilor 80, într-un spectacol de referinţă al Teatrului Nottara) - până la capăt, fără nicio „demachiere” şi „ieşire din personaj”. De peste zece ani a îmbrăcat, asemenea personajului dostoievskian, veşmintele monahale. Nemulţumirile şi dezamăgirea care îl vor fi încercat şi în primii ani după 1990 nu l-au acrit şi nu l-au isterizat – aşa cum se întâmplă adesea în breasla actorilor. L-au hotărât să-şi facă timp, pe-un munte seara, să cadă-n rugăciune, după cum spune un frumos poem atribuit lui Kipling. Pentru Monahul Valerian (Dragoş Pâslaru) fiecare clipă din zi este acum dedicată rugăciunii, adică existenţei „pe verticală”, în care orice ieşire din ritm şi orice distracţie (abatere de la calea monahală aleasă) poate fi fatală. Numai aşa, călăuzit de exemplul personal al unui avvă (un părinte duhovnic sporit în viaţa duhovnicească), a putut - asemenea lui Nicolae Steinhardt şi atâtor alţi cuvioşi de-a lungul vremii - să ierte violenţa, barbaria şi sălbăticia pe care le-a cunoscut pe propria piele, în zilele fierbinţi de la mijlocul lui iunie 1990.
P.S. Anul trecut, prin bunăvoinţa Monahului am primit, în dar de la domnia sa, două înregistrări video neprofesioniste cu spectacolele Teatrului Nottara în care, în prima jumătate a anilor 80, juca roluri principale: Fraţii Karamazov şi Cum vă place. Ambele în regia lui Dan Micu şi pe muzica lui Vasile Şirli. În cel de-al doilea, Dragoş Păslaru şi cântă, alături de alţi actori. Alături de mine, şi fiul meu – pe atunci, în vârstă de şapte ani - a ascultat şi reascultat coloana sonoră a acestor spectacole. A înţeles destul de repede că interpretul unuia din cele mai electrizante cântece (având titlul Ce fel de ochi mi-a dat iubirea?, pe versurile unui sonet shakespearean) este Dragoş Pâslaru. A înţeles, la fel de bine, că atunci când urcăm în vizită la schit, ne tot întâlnim cu un monah pe nume Valerian. A sesizat că între acesta şi Dragoş Pâslaru ar fi o legătură. Cum în acea vreme îi vorbeam fiului meu despre sinonime şi antonime, întrebarea sa (ce ascunde – involuntar? – nebănuite adâncimi de gând pe care mulţi „oameni mari” nu le pot pricepe) a fost şi n-a fost surprinzătoare: Tata, numele Dragoş Pâslaru şi Monahul Valerian sunt sinonime sau antonime?
