Moartea unui om poate fi un bun prilej de cercetare şi chiar înţelepţire prin smerire. Te smereşti atunci când răposează cineva drag care, deşi a plecat în lumea drepţilor (ne place să spunem aşa), continuă să îţi fie aproape, în sensul că-l porţi în gând cu iubire. Că te învârţi încă în lumea lui like a fish in water. De aceea refuzi să crezi că a murit, pentru că acel om e mereu cu tine, în tine şi – aievea – înaintea ochilor tăi. Dar prilej de smerire este şi plecarea în veşnicie a celor pe care nu i-ai prea iubit. Şi ei lasă ceva în urmă, însă „moştenirea” lor stârneşte mai degrabă repulsie. Zilele trecute un elev de-al meu (de 15-16 ani) întreba nevinovat: „Ce dacă eşti manelist?” Chiar aşa? De ce ar conta? Nu sunt şi ei, maneliştii, oameni? Nu suntem cu toţii oameni? Unul din rapsozii acestui neam a avut, ieri, parte de „marea trecere”. Subit, spune presa. Stop cardiac, la 65 de ani. Îmbrăcat în costum popular muntenesc, strâns la brâu cu o panglică tricoloră lată (evident, cu roşu, galben şi albastru) şi cu o cruce zdravănă de mitropolit (cel puţin, dacă nu de patriarh) drept gâtlegău, personajul cu pricina se număra printre cântăreţii de muzică populară (gen Of, of, măi, măi...) care – copil fiind - m-au ţinut multă vreme departe de acest gen muzical. Prin melodiile patetice pe care şi le alegea, prin interpretarea afectată, prin versurile debile şi simpliste. Folclorul zaharisit pe care – împreună cu mulţi alţi rapsozi cu cotă mare la box office – îl promova se numea atunci „folclor poluat” (în comparaţie cu folclorul autentic gen, să zicem, Grigore Leşe), iar în ultimii 15 ani a devenit main stream fără concurenţă, pentru că alte streams nu prea mai există.
Citesc comentariile apărute în urma publicării anunţului mortuar într-un cotidian. Semnificativ, 99% dintre ele sunt pe acelaşi calapod: „Era unul (sic!) din celele (sic!) mai renumite voci populare. Păcat că sa (sic!) m-ai (sic!) stins o stea. Dumnezeu s-ăl (sic!) ierte.” Unul singur (Lucian) comentează: „Super! Acum ar fi şi mai bine dacă urmează Adi Minune şi toată şatra de plângăcioşi, pardon cântăreţi (nu îi ştiu pe nume dar îi ştiţi voi care)...Ce Românie frumoasă am avea!” ... Că bine zici, domnu’ Lucian. Doar că punerea în practică a gândului tău echivalează cu decimarea României, dacă nu şi mai mult. Ce mică Românie am avea – asta-i sigur! Şi oricum, aceşti rapsozi – asemenea lui Ceauşescu - nu mor cu una cu două. Remember Ada Milea: „Ceauşescu n-a murit! Ne veghează îndârjit. Ceauşescu e o şcoală, Ceauşescu e o boală: E în mine e în tine, e în fabrici şi uzine. Azi îl poartă fiecare. Ceauşescu-n veci nu moare. Ceauşescu n-a murit! Istoria ne-a păcălit. Limba lui de lemn se plimbă-ncet prin vechea noastră limbă. Noi suntem vii şi morţii. Ceauşeşti suntem cu toţii.” Cu un rapsod în plus sau în minus, corul fanilor de manele, de „plângăcioşi”, de mahalagii va cânta neobosit: Oooooooof, viaţa meaaaaaa! Iar noi, cei care-am mai rămas să facem umbră pământului, Dolăneşti suntem cu toţii!
P.S. Între timp, un alt vizitator anonim se întreabă retoric: „Hai s-o spunem drept: acest Dolănescu a fost o toxină sonoră, unul din cei care au transformat muzica populară în kitsch, un promotor de „folclor de tip nou” (vă mai amintiţi sintagma comunistă?) care nu are nimic în comun cu Maria Tănase - am vazut ca îi este asociat numele cu marea artistă, deşi relaţia dintre cei doi este aceeaşi cu cea dintre E. Ceauşescu şi chimiştii Mendeleev sau Nobel. Este lălăiala zilei de ieri, în linie cu Romica Puica, aşa cum Minune, Puştiul şi alţii asemenea sunt lălăiala zilei de azi. Singura diferenţă este că cei de azi sunt de extracţie suburbană, iar el era de extracţie rurală. Prin urmare, de ce trebuie să deplângem dispariţia asasinilor culturii române şi eventual să dăm şi numele lor străzilor, cum s-a întâmplat în cazul plagiatorului Eugen Barbu, şi să nu le spunem pe nume, ca în cazul patronilor lor politici, adică nomina odiosa? Chiar aşa de confuzi şi de slab educaţi am ajuns încât ridicăm la rang de valoare toate nulităţile pretins artistice?”
