Copii fiind, cutreierăm prin – credem noi – nesfârşite păduri de gând imaculat, avem o anume „nebunie” inconştientă ce nu ştie şi nu vrea să ştie de moarte, de duhurile aducătoare de moarte, de violenţă şi crimă ... Înaintarea în timp (aka ageing) aduce cu sine circumspecţia şi sporeşte luciditatea. Oamenii devin mai ursuzi, mai crispaţi, mai puţin luminoşi. De la – convenţional vorbind – crima lui Cain (descrisă în Scripturi), istoria omenirii este un şir nesfârşit de fărădelegi. O mare parte din Vechiul Testament este consacrat violenţelor fără număr săvârşite de om asupra omului, animalelor, naturii. Noul Testament la rându-i, s-a născut dintr-o crimă.
Piartă de hotar în istoria cinematografului contemporan (mă rog, al ultimului deceniu din secolul XX) este, cred, filmul lui Oliver Stone, Natural Born Killers. Într-un anumit sens, acel film iconoclast, extremely disturbing şi – ca multe altele, desigur - cu un uriaş potenţial vătămător n-a făcut decât să consfinţească omuciderea: criminalul în serie (jucat de Woody Harrelson) declară în exclusivitate, într-un interviu amplu mediatizat de canalele TV (ce doboară orice rating), că este „născut asasin”. Altfel spus, responsabilitatea sa e minimă, căci ucide oarecum „din reflex”, aşa cum unii moştenesc reflexul unei neputinţe pe cale genetică. Mai mult: devine idol pentru o omenire manipulată şi tembelizată. Stone ridiculizează acolo – cu un profund cinism – mass media actuală din USA care face negoţ (căutând, în disperare, un rating cât mai profitabil) cu ştiri despre criminali. Dar nu orice tip de criminali, ci mass murders. Şi filmul (inspirat din viaţă), viaţă se făcu. Zilnic agenţiile de ştiri anunţă fapte oribile săvârşite de inşi care n-au ajuns la nicio înţelegere cu frustrările lor. Există – şi în România - buletine de ştiri TV la ore fixe, specizlizate pe acest tip de news. Mame care-şi ucid pruncii în leagăn, violatori, criminali de toate speţele, monştri care-şi siluiesc fiicele de mici şi trăiesc în incest etc. sunt personaje nelipsite din telejurnalele autohtone cu acest profil. Cu o înfiorătoare periodicitate aflăm că un psihopat a mai făcut curăţenie pe străzi, prin amfiteatre sau şcoli. Cei care se nimeresc să fie în acel loc şi la acea oră cad - precum muştele - seceraţi de gloanţe. Elephant de Gus van Sant este cronica unei astfel de situaţii macabre.
De curând, un tânăr de 23 de ani din Boston, USA, a fost împuşcat mortal de către un poliţist în timp ce îşi decapita sora, asta după ce şi-a vătămat grav încă o soră. Cea de-a treia a apucat să cheme poliţia. Locuiau toţi patru împreună cu părinţii şi o bunică. Ucigaşul, ni se spune, avea probleme cu autorităţile pentru port ilegal de armă şi era arţăgos ... În aceste împrejurări, dilemele lui Jonas (jucat de Max von Sidow) din filmul lui Bergman Nattvardsgästerna sunt mai actuale, mai pertinente ca oricând. Şi, nu mai puţin, ale pastorului Tomas, care nu pare să înţeleagă mare lucru din suferinţa omului şi nici din existenţa răului în lume. Dar, ca să nu degenereze în nebunie incontrolabilă (ducând la sinucidere şi chiar omucidere), este nevoie de restauratoarea nebunie în Hristos. Este nevoie de împăcarea cu sine, de ieşirea dintr-un sistem infernal instaurat de neguţătorii de imagini - televiziune, cinematograf, internet etc. Avea dreptate cinicul Oliver Stone, atunci când - printr-un fel de fantă de lumină verde - a fluturat pe piepturile personajelor sale demente din NBK cuvintele TOO MUCH TV. Dar în lumea de azi e cool să fii dement, monstru, infractor. Nici măcar copiii nu mai sunt ce erau, ne naştem acum cu părul gata căzut, cu junghiuri în entuziasm şi în fluierul claviculei. Nimic nu mai sperie pe nimeni. Macabrul a devenit loc comun, a căzut în derizoriu. În goana nebună după senzaţional şi după senzaţii extreme se caută – ca-n Monsters inc. – noi actori care să sperie o omenire blazată, indiferentă şi îmbătrânită înainte de vreme.
