Frumoase cuvinte-semne a meşteşugit Sf. Isaac Sirul pentru a descrie starea omului surprins în proces de regresare, ce „a acoperit credinţa cu necredinţa”, când „începe trândăvia să intre în chip ascuns în sufletul omului”: slăbirea în credinţă, prisosirea în grijile lumeşti, micşorarea încrederii şi păgubirea aproapelui, umplerea sufletului şi a gurii de dispreţ împotriva oricărui om şi chiar împotriva Celui Preaînalt, teama de vătămarea trupului, lipsa de curaj. Mersul înainte, on the other hand, se cunoaşte după întărirea în toate, îmbogăţirea în rugăciune, păzirea de mândrie, trecerea cu vederea de către ochii tăi a greşelilor aproapelui, aflarea ca drepte a tuturor necazurilor câte ni se întâmplă. Şi – last, but not least – resimţirea cu putere a dorinţei de a ieşi din trup (despre care vorbea – nu pe limba mea – şi CR, ieri, când s-a referit la cele consemnate şi de Pr. Ghelasie de la Frăsinei), în măsura în care doreşti să ajungi la cele viitoare.Tarkovski era mai blând: referindu-se la starea căzută a omului contemporan (temă prezentă în Solaris, Stalker, Nostalghia şi Offret), regizorul spunea că ar fi de ajuns ca omul postmodern („post-creştin”) să-şi recupereze măcar o deprindere, pe care apoi s-o exerseze cu regularitate. El credea astfel că dacă omul contemporan (căruia îi este imposibil să mai creadă) nu-şi mai poate asuma niciun ritual (de rugăciune, de exemplu), i-ar fi de folos măcar să arunce – cu religiozitate - un pahar de apă la toaletă, mereu la aceeaşi oră din zi. Asta i-ar da un sens, dacă n-a reuşit să desluşească un sens al vieţii niciunde într-altă parte. Adevărul deci ar putea să se ascundă (şi) în metodă, în ritual, în forme, în calendare.
