Marţi seara am fost cu Theodor la un recital susţinut de studenţii de la Conservator în sala Orfeum. Au cântat sonate de Debussi şi Faure (pentru pian & vioară) şi un opus de Franck pentru un cvintet (pian, viori, violă, violoncel). În ziua următoare am ajuns la un concert coral de cântări bisericeşti (majoritatea ortodoxe, dar şi apusene – a fost şi-un Mozart). Apoi am fost la cireşe în livada Pr. RN. Ghiftuiţi cu aceste bobiţe roşii - dulci, zemoase, coapte şi fără viermi – ne-am încheiat deplasarea cu o cină tradiţională românească.
Azi am găsit pe net un clip muzical din 1987, compus de Anton Şuteu şi cântat de Corina Chriac: Semn de întrebare. Dacă muzica lui Şuteu o primesc bucuros fără discriminare şi mereu dornic s-o reascult, piesele popularei soliste mioritice (cele vechi, ante-1990, pentru că activitatea ei ulterioară nu-mi trezeşte curiozitatea) le reascult doar selectiv: Valurile Dunării; Inimă, nu fi de piatră; Uită nostalgia; O clipă de sinceritate; Ce mică-i vacanţa mare; Vino, iubire-napoi; Mama, doar mama; Unde erai; Prin dragoste să nu treci fluierând. Descoperirea acestei piese în mega-depozitul de fişiere audio-video care este you tube a dat apă la moară nostalgiilor după „vremurile vechi”- mai bogate, zice-se, în acele calităţi de umanitate, ospitalitate şi umor blajin. Dacă ne gândim că, pe la începutul secolului XX, nostalgic a fost şi un scriitor modernist ca James Joyce (vezi nuvela The Dead inclusă în primul său volum de proză, The Dubliners), e cât se poate de limpede că sufletul omului a tânjit mereu după un „paradis pierdut”. Pericolul, când devenim nostalgici, e să pierdem din vedere the big picture şi să vedem, părtinitori, numai „jumătatea bună a paharului”. Iată, această melodie apolinică de muzică uşoară (şi altele asemenea), a fost compusă pe când în beciurile Securităţii din România încă mai erau torturaţi şi omorâţi în bătaie oameni de seama arhitectului Babu Ursu. Şi pentru ce? Pentru un amărât de jurnal veninos şi demascator la adresa cuplului dictatorial (arestarea făcându-se sub pretextul că „duşmanul poporului” deţinea ilegal vreo $ 17). Dar noua generaţie nu mai vrea să ştie nici de suferinţele mântuitoare ale mucenicilor (de atunci ori dintotdeauna) şi nici de acea artă apolinică şi luminoasă din vremea când ştampila cenzurii era dictată de o ideologie totalitară, nu de meschine interese financiare.
