skip to main |
skip to sidebar
Cu cât este mai mult rău în lume, cu atât arta este mai necesară – minunată sintagmă-şaradă aruncată ca o provocare de regizorul Andrei Tarkovski în France Catholique (ianuarie 1986). Pentru autorul unei opere cinematografice de neegalat - 7 filme esenţiale (şi jumătate, dacă adăugăm şi personalul Katok i skripka / Compresorul şi vioara, lucrarea sa de diplomă din 1960) – arta (care trebuie să fie independentă de politică şi ideologie) presupune regăsirea unei spiritualităţi, frumuseţe şi invitaţie la meditaţie, deci apropierea de Dumnezeu. Dar – afirmă Tarkovski în Le Figaro Magazine, în octombrie 1986 – nimeni nu ştie ce este frumuseţea. Ideea pe care ţi-o faci despre frumuseţe, ideea de frumuseţe se schimbă o dată cu evoluţia istorică, cu pretenţiile filosofice şi cu simpla transformare a fiinţei umane în cursul propriei sale vieţi. Şi aceasta mă obligă să gândesc că frumuseţea este în fapt, simbolul a cu totul altceva. A ce exact? Frumuseţea este simbolul adevărului. Am spus adevăr nu în sensul de „adevăr şi minciună”, ci adevăr al drumului asumat de către om. Frumuseţea epocilor (în fine, frumuseţea relativă a epocilor) mărturiseşte despre nivelul de conştiinţă a adevărului pe care oamenii din acea epocă îl aveau. A existat o epocă în care acest adevăr era exprimat de Venus din Milo. E de la sine înţeles că totalitatea portretelor feminine ale unui Picasso nu are în mod strict nicio relaţie cu adevărul. Nu este vorba în acest caz de drăgălăşenie, de frumuseţe în sens de drăguţ, este vorba de frumuseţea în sine. Picasso, în loc să încerce să slăvească, să mărturisească despre această frumuseţe armonică, a acţionat ca un distrugător, ca un blasfemiator, ca unul care taie în bucăţi frumuseţea. Adevărul exprimat de frumuseţe este tainic, el nu poate fi descifrat, nu poate fi explicat prin cuvinte. Dar atunci când fiinţa umană, individul, se aflăalături de această frumuseţe, confruntată cu această frumuseţe, în faţa acestei frumuseţi ea îi simte prezenţa, chiar dacă şi numai printr-un fior rece pe şira spinării. E ca un miracol al cărui martor devine brusc, împotriva voii sale.
Pentru mine, dragostea este manifestarea supremă a înţelegerii mutuale, pe care reprezentarea actului sexual nu o exprimă. De ce să nu ne ducem, în acest caz, să filmăm tauri care încalecă vaci? Toată lumea crede astăzi că e vorba de cenzură dacă nu vede „dragostea” pe ecran. În realitate, nu este „dragostea” cea care se arată astfel, ci actul sexual. Acest act sexual este, pentru fiecare, pentru fiecare cuplu, ceva unic. Când el este arătat în film, e contrariul.
Levitaţia, un corp care se înalţă în aer, este o scenă cu mare potenţial. Există, astfel, lucruri care sunt mai cinematografice, mai fotogenice. Apa, din acest punct de vedere, este foarte importantă pentru mine. Apa trăieşte, are o adâncime, se mişcă, se schimbă, reflectă ca o oglindă, poţi să te îneci în ea, poţi s-o bei, să te speli cu ea etc. Fără să mai borbim că ea nu are decât o moleculă care nu se divide, este o monadă. De asemenea, când îmi imaginez un om care-şi ia zborul, îmi place...Găsesc asta plin de sens. Dacă un prost m-ar întreba de ce în ultimul meu film (Offret / Sacrificul) se înalţă oamenii în aer, i-aş răspunde: „Pentru că este acolo o vrăjitoare.” Dacă unul mai rafinat, cu simţ poetic, mă întreabă acelaşi lucru, i-aş spune că pentru aceste două personaje, Alexandre şi Maria, dragostea nu este acelaşi lucru ca pentru cel ce face 37.2˚ dimineaţa.
Cu cât este mai mult rău în lume, cu atât arta este mai necesară – minunată sintagmă-şaradă aruncată ca o provocare de regizorul Andrei Tarkovski în France Catholique (ianuarie 1986). Pentru autorul unei opere cinematografice de neegalat - 7 filme esenţiale (şi jumătate, dacă adăugăm şi personalul Katok i skripka / Compresorul şi vioara, lucrarea sa de diplomă din 1960) – arta (care trebuie să fie independentă de politică şi ideologie) presupune regăsirea unei spiritualităţi, frumuseţe şi invitaţie la meditaţie, deci apropierea de Dumnezeu. Dar – afirmă Tarkovski în Le Figaro Magazine, în octombrie 1986 – nimeni nu ştie ce este frumuseţea. Ideea pe care ţi-o faci despre frumuseţe, ideea de frumuseţe se schimbă o dată cu evoluţia istorică, cu pretenţiile filosofice şi cu simpla transformare a fiinţei umane în cursul propriei sale vieţi. Şi aceasta mă obligă să gândesc că frumuseţea este în fapt, simbolul a cu totul altceva. A ce exact? Frumuseţea este simbolul adevărului. Am spus adevăr nu în sensul de „adevăr şi minciună”, ci adevăr al drumului asumat de către om. Frumuseţea epocilor (în fine, frumuseţea relativă a epocilor) mărturiseşte despre nivelul de conştiinţă a adevărului pe care oamenii din acea epocă îl aveau. A existat o epocă în care acest adevăr era exprimat de Venus din Milo. E de la sine înţeles că totalitatea portretelor feminine ale unui Picasso nu are în mod strict nicio relaţie cu adevărul. Nu este vorba în acest caz de drăgălăşenie, de frumuseţe în sens de drăguţ, este vorba de frumuseţea în sine. Picasso, în loc să încerce să slăvească, să mărturisească despre această frumuseţe armonică, a acţionat ca un distrugător, ca un blasfemiator, ca unul care taie în bucăţi frumuseţea. Adevărul exprimat de frumuseţe este tainic, el nu poate fi descifrat, nu poate fi explicat prin cuvinte. Dar atunci când fiinţa umană, individul, se aflăalături de această frumuseţe, confruntată cu această frumuseţe, în faţa acestei frumuseţi ea îi simte prezenţa, chiar dacă şi numai printr-un fior rece pe şira spinării. E ca un miracol al cărui martor devine brusc, împotriva voii sale. 
