Pragul de sus

Seara au trecut pe la noi Călin cu familia sa. După un intro de câteva minute m-am refugiat cu Călin la computer, transferând fişiere de muzică pe un stick de-al lui. Astfel, în veme ce Raluca şi Adriana se ocupau – în camera lui Theodor - de cei patru copii ai noştri (ei au trei) şi-şi descopereau câteva experienţe comune, am aflat – în studioul din balcon - că pasiunea lui Călin pentru muzică e încă vie şi-l ajută să dea un sens vieţii. Mi-a vorbit despre trupa în care cântă acum (Pragu’ de sus) şi mi-a arătat chiar o filmare dintr-un concert de-al lor de la Bunker Underground – cântecul se cheamă Buchet de reverii şi sună foarte bine, într-o notă fericit discordantă cu ceea ce se dă pe piaţa autohtonă. Pe net se mai află postată o melodie de-a lor: La drum. Am remarcat sensibilitatea şi inteligenţa textelor, atmosfera de blues-folk pe care - fapt îmbucurător - încearcă s-o recupereze. Uşor nu le va fi. Cert e că în zona muzicii de divertisment (sufocată fie de un conglomerat de zgomote rock, heavy metal, trash etc., fie de voci zaharisite de manelişti) e mare nevoie de un sound limpede ca al lor. Aşteptăm să mergem la concertul lor din 8 martie.

This above all

Ce spectacol ciudat îţi oferă oamenii, cu aşteptările lor, cu prejudecăţile şi tabu-urile lor, cu instinctul lor de conservare, cu nevoia de a se şti la adăpost, „salvaţi”, „nemuritori”. Un lucru e cert: nu poţi mulţumi pe toată lumea. Mereu se vor găsi unii sau alţii (sau şi unii şi alţii) care să cârtească, să te considere fie prea închis la minte şi prea conservator, fie prea răzvrătit, prea „eretic” şi „relativist”, când tot ceea ce cauţi este să înţelegi, să afli – cum spunea un poet – în oceanul de apă sărată al sufletului omenesc un izvor de apă dulce. Iar suflet au toţi oamenii. Bătrânul Will are, încă o dată, dreptate: "This above all: to thine own self be true, and it must follow, as the night the day, thou canst not then be false to any man.”
Lecţia pe care o putem deprinde (şi) din moştenirea patristică a gândirii creştine (mai cu seamă răsăritene) este că omului îi este dat să se străduiască - neobosit, până la „marea trecere” – să rămână credincios sieşi, să-şi descopere necontenit făptura ascunsă îndărătul atâtor măşti pe care, noi înşine sau alţii, ni le lipesc de adevăratul chip. Asta aflăm şi din poemul lui Arseni Tarkovski rostit de Călăuza (Stalker-ul) din filmul lui Andrei Tarkovski (traducerea versurilor: Elena Dulgheru):

Iat’, al verii alin / Ca o boare s-a dus / Totu-mi merse din plin / Însă nu e de-ajuns. / Blândă, soarta-mi zâmbea: / Drept în palmă mi-a pus / A norocului stea. / Însă nu e de-ajuns. / Viaţa-mi dă cu prisos: / Rău şi bine mi-a pus / Spre a-mi fi de folos. / Însă nu e de-ajuns. / Sub aripă mă lua / Lozul vieţii, şi-ascuns / De urgii mă salva. / Însă nu e de-ajuns. / Frunzele-mi ocroti / Nici un ram n-a răpus / În lumina de zi. / Însă nu e de-ajuns.

Art point

„Toate filmele mele, într-un fel sau altul, repetă ideea că oamenii nu sunt singuri şi părăsiţi într-un univers vid, ci că ei sunt legaţi prin numeroase legături de trecut şi de viitor şi că fiecare individ înnoadă prin destinul său o legătură cu destinul uman în general. Această speranţă, că fiecare viaţă şi fiecare act are un sens, măreşte într-o măsură incalculabilă responsabilitatea individului faţă de cursul general al vieţii.

Arta este tentativa omului de a-şi constitui crezul şi de a-şi exprima nădejdea. Arta este deci o rugăciune. Care este deci scopul acestei activităţi? Mi se pare că scopul artei este de a pregăti spiritul uman să perceapă binele. El se deschide sub influenţa unei opere şi de aceea noi spunem că arta ne ajută să comunicăm – dar este vorba de comunicare în sensul cel mai elevat al cuvântului.

Nu pot să-mi imaginez o adevarată operă de artă care ar putea să împingă pe cineva să facă rău. Nu se poate vorbi de artă à propos de filme ca The Exterminator. Ambiţia mea este de a-i face pe oameni, pe cât posibil, să traiască fericiţi.”

(Andrei Tarkovski, Positif, nr. 249, decembrie 1981)