This above all

Ce spectacol ciudat îţi oferă oamenii, cu aşteptările lor, cu prejudecăţile şi tabu-urile lor, cu instinctul lor de conservare, cu nevoia de a se şti la adăpost, „salvaţi”, „nemuritori”. Un lucru e cert: nu poţi mulţumi pe toată lumea. Mereu se vor găsi unii sau alţii (sau şi unii şi alţii) care să cârtească, să te considere fie prea închis la minte şi prea conservator, fie prea răzvrătit, prea „eretic” şi „relativist”, când tot ceea ce cauţi este să înţelegi, să afli – cum spunea un poet – în oceanul de apă sărată al sufletului omenesc un izvor de apă dulce. Iar suflet au toţi oamenii. Bătrânul Will are, încă o dată, dreptate: "This above all: to thine own self be true, and it must follow, as the night the day, thou canst not then be false to any man.”
Lecţia pe care o putem deprinde (şi) din moştenirea patristică a gândirii creştine (mai cu seamă răsăritene) este că omului îi este dat să se străduiască - neobosit, până la „marea trecere” – să rămână credincios sieşi, să-şi descopere necontenit făptura ascunsă îndărătul atâtor măşti pe care, noi înşine sau alţii, ni le lipesc de adevăratul chip. Asta aflăm şi din poemul lui Arseni Tarkovski rostit de Călăuza (Stalker-ul) din filmul lui Andrei Tarkovski (traducerea versurilor: Elena Dulgheru):

Iat’, al verii alin / Ca o boare s-a dus / Totu-mi merse din plin / Însă nu e de-ajuns. / Blândă, soarta-mi zâmbea: / Drept în palmă mi-a pus / A norocului stea. / Însă nu e de-ajuns. / Viaţa-mi dă cu prisos: / Rău şi bine mi-a pus / Spre a-mi fi de folos. / Însă nu e de-ajuns. / Sub aripă mă lua / Lozul vieţii, şi-ascuns / De urgii mă salva. / Însă nu e de-ajuns. / Frunzele-mi ocroti / Nici un ram n-a răpus / În lumina de zi. / Însă nu e de-ajuns.