Oasis

Citesc, în cartea lui Mihai Copăceanu,
Ortodoxie la Oxford (am descoperit-o pe rafturile pangarului de la mănăstirea Lupşa, mănăstire pe care – fără să-mi pară rău - o supranumesc „Sânul lui Avraam”), mărturiile câtorva convertiţi la Ortodoxie din Marea Britanie. Unul dintre aceştia este un tânăr englez, crescut într-un mediu baptist, care fusese căsătorit cu o româncă. Soţia lui mergea însă la o biserică ortodoxă. El însă niciodată nu a fost curios să intre în lăcaşul de cult frecventat de soaţa sa. Abia după ce a rămas văduv a intrat să vadă cum este biserica în care se ruga iubita lui soţie, prematur mutată la cele veşnice. A fost începutul călătoriei sale dinspre un un mediu Protestant, impregnat de austere şi rigide principii calviniste, spre Ortodoxie. A depăşit, cu timpul, prejudecăţile pe care – ca orice „creştin reformat” - le avea în privinţa ierarhiei bisericeşti, icoanelor şi canoanelor etc. şi a fost primit în Biserica Ortodoxă. Moartea soţiei sale, ce nu împărtăşise crezul baptist, avea să-i dea de gândit. Mai exact reacţia coreligionarilor săi, care susţineau că, rămânând ortodoxă, ea a ajuns în iad. Pe acest convertit la Ortodoxie l-a tulburat mult radicalismul mediului baptist: „...baptismul, în loc să fie o consolare pentru mine, a devenit un blestem. Nu puteam să accept că soţia mea pe care o iubeam nu este în cer.” Participarea la funeraliile soţiei sale i-au pecetluit destinul: „Experienţa înmormântării şi a slujbelor de pomenire de mai târziu m-au marcat într-un mod unic.” Despre convertirea sa la Ortodoxie, un prieten i-a spus: „Trebuie să fie sfârşitul unui drum foarte lung şi dificil.” Răspunsul său: „E, de fapt, Începutul unui drum foarte lung şi dificil.”

„Nu ajunge să fii un om bun, moral, fără să fii parte din Biserica Ortodoxă? Nu ajunge că nu furi, că nu înşeli, că nu ucizi ş.a.?” se întreba retoric un amic, într-o „discuţie de taină” din curtea mănăstirii Lupşa, adăugând că i se par inutile şi discriminatoare formulările dogmatice ale Bisericii. „La urma urmei, toată povestea asta cu Iisus nu e decât un mit, o metaforă, nu-i aşa?”, a mai spus el...Ce să răspunzi? Cum să „demonstrezi” că nu e aşa? Că poate fi – în chip mistic, desigur, prin participarea şi voinţa omului ce nu se opune „Mângâietorului şi Dătătorului de viaţă” – o „metaforă vie” (cum spunea Paul Ricoeur). De altfel, chiar citisem cu o zi în urmă, în cartea lui Pavel Florenski, Stâlpul şi Temelia Adevărului, că eclezialitatea („bisericitatea”) ortodoxă are un caracter indefinibil şi tocmai acest aspect este „cea mai bună dovadă a vitalităţii ei”. Nu putem indica nicio funcţie bisericească despre care s-ar putea spune că „ea însumează în sine eclezialitatea” (căci „în acest caz n-ar mai avea rost celelalte funcţii şi activităţi ale Bisericii”. De asemenea, nicio formulă şi nicio carte nu poate reda plenitudinea vieţii Bisericii. Chiar dacă nu există o noţiune de eclezialitate, eclezialitatea există, „viaţa bisericească se asimilează şi se cunoaşte numai trăită, nu în mod abstract sau mintal”. Şi, adaugă Florenski, „dacă totuşi trebuie să-i aplicăm nişte noţiuni, cele mai potrivite nu sunt cele juridice şi arheologice, ci biologice şi estetice”. Frumuseţea – afirmă autorul Iconostasului dimpreună cu Dostoievski – este singurul criteriu care ne permite să trăim corect „viaţa nouă, viaţa în Duh”, adică eclezialitatea. Steinhardt spunea şi el că „minunea cea mare” a lui Hristos nu este nici umblarea pe ape, nici înmulţirea pâinilor, nici vindecarea orbilor şi a altor nevolnici, nici prefacerea apei în vin, ci „făptura cea nouă”. Şi argumentează cu sintagma binecunoscută: „Câţi suneţi în Hristos sunteţi făptură nouă.” Şi poate că aici, înspre acest Hristos se cade a căuta. Pe acest Hristos se cade a cerceta şi „îmbrăca” în chip personal. Dar la El se ajunge pe „calea cea strâmtă”, ce presupune cercetarea „omului lăuntric”, primenirea lui, lămurirea lui prin răbdare şi eliberare de înşelătorul duh „raţionalist”, cârcotaş, anticlerical, individualist ş.a. Omul – avea dreptate autorul Karamazovilor – nu poate trăi fără a se închina. Iar atunci când nu se închină – sacramental, „în Duh şi Adevăr” - Dumnezeului celui Viu, sfârşeşte prin a se închina unui idol material sau chiar imaginar (de exemplu mania emancipării omului de sub „constrângerea dogmatică” a Bisericii în favoarea „confortului ocţidental” şi a iluzoriei „cugetări libere”).
Pe de altă parte însă, are dreptate şi amicul meu. Gândirea „reformată”, „revoltată” a „omului recent” este puternic influenţată de mediul cripto-Protestant, secularizat şi secularizant ce şi-a lăsat semnele şi în spaţiul „drept slăvitor”.

Mănăstirea Lupşa (la fel ca Cebza şi încă alte câteva aşezăminte monahale) este, întâi de toate, o oază de frumuseţe restauratoare. Înconjurat de universul iconic ce aminteşte în chip evident de formele şi culorile zugrăvite de un Rubliov sau Teofan Grecul, de monahi neîncrâncenaţi şi, în general, de un climat purtând marca duhovniciei unor cuvioşi precum Siluan Athonitul sau Rafail, este uşor să contempli „arta artelor” (asceza). Dar ce te faci dacă nimereşti în altă parte, unde „comoara cea de mare preţ” se cere căutată şi descoperită îndărătul unor chipuri încruntate şi dincolo de „naturalismul” sau „realismul” unor tablouri religioase şi a unei mulţimi de artefacte stridente, ţipătoare, pestriţe sau dulcege, tot atât de îndepărtate de monumentalitatea şi sobrietatea icoanei bizantine precum este Apusul de Răsărit? Ei bine, chiar şi atunci (sau poate mai ales atunci) se cuvine a răbda şi a îngădui viclenia şi strâmbătatea, iar apoi a înmulţi – după puteri – binele şi frumosul. Spre slava Celui fără de început şi fără de sfârşit. Este, poate, chiar răspunsul pe care-l căuta amicul meu la întrebarea: cum să te păstrezi necontaminat de „mulţimea înnebunitoare”, atunci când vezi „mişeii la izbândă făcând punte”...

P.S. Despre „oaza” de la mănăstirea Lupşa a scris, recent, şi Costion Nicolescu (într-un număr din Lumea credinţei - sursa: http://cidadededeus.wordpress.com/2010/06/21/colportajul-bisericesc-vitrina-a-starii-duhovnicesti-a-unei-comunitati/). A remarcat ospitalitatea vieţuitorilor obştii conduse de părintele protosinghel Melchisedec Ungureanu („oameni luminoşi şi mereu gata spre prietenoasă întâmpinare şi slujire”) şi pangarul (magazinul de obiecte bisericeşti) din mănăstire, pe care-l socoteşte „cel mai bun magazin de obiecte bisericeşti din câte mi-a fost dat să întâlnesc eu în România”, unde „totul este ales şi aranjat cu mult bun gust”, „nimic expediat sau de mântuială”, „mobilierul este simplu, decent şi discret, titlurile de cărţi atent alese”. În plus, „călcâiul lui Achile al tuturor pangarelor, obiectele mici de colportaj (icoane şi iconiţe, cruciuliţe, mătănii, ilustrate, cărticele de vulgarizare, candele etc.) sunt aici şi acelea selectate cu maximă exigenţă”. Iar părintele Simion, care se ocupă de magazin şi care are în grijă şi bucătăria, este „bine informat şi binevoitor”, gata oricând să-ţi ofere detalii relevante despre orice obiect aflat în vitrine şi despre orice carte de pe rafturi. În concluzie: „Este o plăcere şi un real folos să petreci câteva zeci de minute în acel ambient. Îmi aducea aminte de cele mai bune magazine de acest fel de la Athos (între altele, şi prin oferirea unei trataţii simbolice, în cazul de faţă o bomboană de calitate), cu menţiunea că le depăşea prin faptul că aici nu am putut afla nici măcar un obiect care să fi fost urât, necesar a fi eliminat.” În drum spre Bucureşti însă, o escală pe la câteva alte mănăstiri cu renume (cum este cea de la Curtea de Argeş) se transformă într-o „experienţă cu totul nefericită, traumatizantă chiar”: „tarabe extinse şi întinse cu (...) urâţenii peste urâţenii, kitschuri peste kitschuri, unele adevărate blasfemii, altele de-a dreptul eretice. Părea că cete de draci joacă tontotoroiul, râzându-şi de noi, acolo, în locul acela care ar fi trebuit să amiroasă a sfinţenie şi a bună-cuviinţă. Culmea este că n-am găsit nici măcar un singur obiect care să se sustragă acestei categorisiri. (Las’, că şi la poarta mânăstirii este un bâlci total, parcă te apropii de o plajă, nu de un sfânt aşezământ.) Pliantul mânăstirii şi cele câteva cărţi poştale sunt îngrozitoare, stridente, de un prost gust absolut, şi nu fac decât deservicii, atât monumentului istoric, cât şi credinţei care l-a generat. (...) Toate tipăriturile ieşite din locul acela sunt de o urâţenie jenantă. Până să te sufoce indignarea, te sufoca urâtul. Poate oricine să meargă, să vadă şi să se convingă. Nu-ţi trebuie prea multă cultură ca să observi această manelizare de pe tarabele din incinta mânăstirii (şi a episcopiei, în fond). Doamne, iartă-mă! Dar aceasta o găsesc imaginea sugestivă pentru cineva care nu a văzut ceea ce ni se înfăţişează acolo: este ca şi cum am cânta manele la strană!” Apoi Nicolescu se întreabă retoric: „Unde este istoria noastră, unde este respectul nostru faţă de cele sfinte? Unde este cultura bisericească a înaintaşilor noştri şi demnitatea la care ne obligă ea? Oare să conteze numai banii care se încasează în aceste fel, oare să nu aibă deloc importanţă faptul că se deversează în casele şi in viaţa oamenilor toate aceste obiecte urâte, jignitoare la adresa lui Dumnezeu, dar şi la adresa oricărui creştin cu bun gust? Ne aflăm – mai spune Costion Nicolescu în articolul său - în aceeaşi situaţie cu aceea când Hristos a lua biciul şi i-a alungat pe negustori din templu (Luca 19, 45-46 ): „Biserica este chemată să fie peşteră a Naşterii lui Hristos, iar nu „peşteră de tâlhari”. Dacă nu cumva noi suntem chiar şi mai rău. Aceia măcar nu se pretindeau creştini, aşa cum ne pretindem noi. Ba, încă şi ortodocşi, pentru care imaginile iconice ar trebui să fie mărturie nesmintită a identităţii lor înalte întru dreaptă credinţă.”