Fiecare cinematografie cu Nicolaeştii, Gibsonii şi Costnerii ei

Prin 1986, regizorul Mircea Veroiu (Nunta de piatră, Duhul aurului, Dincolo de pod, Semnul şarpelui, Sfârşitul nopţii, Să mori rănit din dragoste de viaţă, Adela) mărturisea, în cadrul unei retrospective organizate de Casa Tineretului din Timişoara cu câteva din filmele sale, că grandomania lui Sergiu Nicolaescu e fără leac, dar „să-l ţină Dumnezeu aşa cum e, fiindcă nu se va schimba niciodată; dacă n-ar fi el, niciunul dintre noi n-ar putea să facă filme în România”. Sergiu Nicolaescu a rămas un mit. Un mai tânăr amic cinefil mi-a povestit recent că, după ce a scris atât de rău despre ultimele sale filme (şi considera că încă a fost blând), a primit ameninţări cu bătaia de la admiratorii lui Sergiu. Până una-alta, triumfalistele lui filme istorice, poliţiste şi populiste continuă să producă manii. Şi - mai puţin ca înainte, ce-i drept - money-money.

Dacă ar fi să aleg doar un titlu din filmografia sa de regizor (ce numără 50+ titluri), după ce i-am văzut mai toate lung-metrajele de dinainte de 1989 (şi câteva de după), memoria mea afectivă se opreşte la drama psihologică Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte (1971). Pentru tema sacrificiului (inutil) şi a laşităţii (autorul scenariului: Titus Popovici, după nuvela sa, Moartea lui Ipu), pentru imaginea stranie (Alexandru David) ce te făcea să simţi arşiţa soarelui sau mirosul prafului de puşcă sau trecerea timpului sau parcurgerea unui spaţiu, pentru decoruri (Hortensia Georgescu) şi interpreţii principali (Amza Pellea, Gheorghe Dinică, Octavian Cotescu, Ion Besoiu, Ioana Bulcă şi copilul Cristian Şofron). Peste cinci ani, între alte două filme de aventuri (unele realizate în co-producţie cu studiouri din Europa de Est & Vest), Nicolaescu mai încearcă o dramă: Osânda (1976), ecranizare după romanul Velerim şi Veler Doamne de Victor Ion Popa. O parte din excelenta echipă de la Ipu se regăseşte şi aici: Amza Pellea, Gheorghe Dinică, directorul de imagine (Alexandru David) şi compozitorul (Tiberiu Olah).

Celelalte filme sunt tributare unui gen sau altul – superproducţia istorică din „epopeea naţional㔺i filme „de aventuri” (Dacii, Mihai Viteazul, Nemuritorii, Pentru Patrie, Capcana mercenarilor, Întâlnirea, Ringul, Ziua Z, Mircea, Noi, cei din linia întâi, Coroana de foc, Punctul zero, Oglinda, Triunghiul morţii, 15, Carol), policier-ul (Cu mâinile curate, Ultimul cartuş, Accident, Duelul, Revanşa, Viraj periculos, Supravieţuitorul), plonjări într-un timp retro (Ultima noapte de dragoste, Mihail, câine de circ, Ciuleandra, Orient Express) şi – ocazional – în lumea comediei (block buster-ul local, Nea Mărin miliardar) sau a şantierelor muncitoreşti (Zile fierbinţi). Majoritatea au fost, la vremea lor, best sellers şi, în lipsa modelelor occidentale (importul de filme comerciale din Apus era limitat, iar dupa 1983 drastic redus), constituiau singurele repere din zona producţiilor „bărbăteşti”, „de acţiune”, „cu bătăi, împuşcături” şi multă pirotehnie. Întotdeauna însă personajul numit Muzică îşi „făcea temele” ireproşabil. Fie că e pusă pe note şi orchestrată de Theodor Grigoriu, Tiberiu Olah, Richard Oschanitzky, Nicu Covaci & Phoenix, Radu Goldiş, Adrian Enescu, Vasile Şirli sau Anton Şuteu, muzica evergreen din filmele lui Sergiu Nicolaescu (de factură simfonică sau jazz, pop-rock-folk sau electronică) trăieşte şi în afara imaginii. Păcat că în România nu se promovează muzica de film prin disc sau radio şi cinefilii melomani care îndrăgesc muzicile din filmele româneşti sunt nevoiţi, cu foarte puţine excepţii, să o asculte „la pachet” cu imaginea.

Pentru milioane de spectatori filmele regizate de Nicolaescu ­ante-1990 deveniseră un brand de neegalat. Unii s-au dezis de el, alţii îl mai frecventează şi azi. În ciuda implicării sale politice în evenimentele din decembrie 1989, sau poate tocmai de aceea. După 1990, filmele lui Nicolaescu au fost în repetate rânduri difuzate la TV, transpuse în format VHS, apoi DVD şi comercializate cu succes, în vreme ce – observă Iulia Blaga – „adevăraţii cineaşti care au făcut 4-5 filme chinuite sînt în continuare de nişă; mai grav e că există chiar public tînăr care prizează filmele lui Sergiu Nicolaescu rupîndu-l de contextul epocii, luîndu-l ca pe un autor de filme populare, fără a sesiza manipularea ale cărei victime sînt, aşa cum au fost şi spectatorii din vremea respectivă. Dar chestia cu gusturile spectatorilor e deja altă discuţie”.

În anul zero al mileniului trei, obsesia „nemuritorului” Sergiu este tratată cu fină ironie de Cristian Mungiu în scurt-metrajul Zapping. Îl vedem aici pe Sergiu Nicolaescu în câteva mici fragmente din al său Mircea (1989), în timp ce personajul (un dependent de televizor) zappează plictisit şi obosit pe telecomandă, căutând să vadă „ce mai e”. Îi auzim mai întâi vocea metalizată („Îmbătrânesc şi simt povara răspunderilor. Şi-am visat şi-o apă neagră”), apoi – după o plimbare pe alte canale – îl regăsim într-un scurt dialog în care nepotul Voievodului (raisonneur al tinerei generaţii de regizori români talentaţi, însă faultaţi când vine vorba să apuce dă facă film?) îl întreabă pe Mircea-Sergiu cel Mare: „Bunule, tu eşti nemuritor?”. Iar „Bunul” răspunde sec: „De ce-ntrebi?”. La finalul partidei de zapping, încă un cadru scurt cu armate de călăreţi, decupat din generic, în care apare numele „nemuritorului” Sergiu Nicolaescu pe fondul unui soundtrack triumfal (compozitor: Adrian Enescu) din acelaşi Mircea. Toate conotaţii locale, româneşti, dar - nu-i aşa? - fiecare cinematografie îşi are Nicolaeştii, Gibsonii şi Costnerii ei.

Om bun

De dimineaţă, Sfânta Liturghie la mănăstirea de la Cebza. Din nou psalmodierea maicilor s-a îmbinat cu trilurile păsărilor din câmpul verde pe care-l puteam zări prin uşa deschisă de la paraclisul unde s-a ţinut slujba. Rapelul evanghelic la Maria şi Marta mi-a amintit ceea ce spunea Pr. Rafail Noica despre Răsărit/Apus. Astfel, „partea cea bună care nu i se va lua” am găsi-o în tezaurul de rugăciune ortodoxă, în vreme ce treburile cele multe şi ostenitoare s-ar afla în spiritul pragmatic al spiritualităţii apusene. O maică ne-a litografiat – spre bucuria noastră - două din cele mai frumoase icoane de la Cebza (Învierea şi Schimbarea la Faţă).

După-amiaza, peste un ceas am vorbit cu Monahul. Ciudat, acum când mă gândesc mai bine, el şi nu altcineva mi-a modelat în toţi aceşti ani (uneori-adeseori chiar împotriva judecăţii mele slăbănoage) sentimentul identităţii duhovniceşti. Aveam să descopăr că în anii 80 amândoi ne hrăneam cu frumuseţea imaginilor/sunetelor tarkovskiene din Stalker şi amândoi (ca atâţia alţii) revedeam acel film on and on fără să pricepem nimic din el. Ca apoi să înţelegem că acel film este de fapt o Chemare, unică şi irepetabilă, ce întemeiază şi zideşte. Mai departe, fiecare după vrednicia sa de a restaura vremea şi de a rămâne la înălţimea Chemării. De la el din chilie, Monahul ne-a vorbit iar despre cuminţenia pisicii sale care acum hrăneşte trei pui şi de la care, spune el, simte că are atâtea de învăţat în ce priveşte folosirea timpului şi primirea celor cu adevărat necesare pentru suflet.

Seara am petrecut-o cu fam. Pr. RN. Am depănat amintiri, încă vii, din tabăra de la Semenic şi, la despărţire, am cântat (printre altele) Amintire cu haiduci, Cântecul bufonului şi Bine c-a-nfrunzit pădurea.

P.S. Dintr-un cotidian românesc de mare tiraj, aflu că Dan Andrei Aldea (chitaristul teribil din anii 70, autorul soundtrack-ului de neuitat de la filmele Nunta de piatră şi Duhul aurului, solist poliinstrumentist al trupei rock Sfinx) acordă, spune el, ultimul interviu şi anunţă că este hotărât (după aproape 30 de ani de activitate în Germania) să-şi retragă cetăţenia română. Fair enough, doar că la întrebarea jurnalistului „Crezi că România are artiştii pe care-i merită, iar tu aici, în Germania, ai publicul pe care îl meriţi?” răspunde evaziv: „Grea întrebare!”. Cum ar veni, e greu să rămâi acolo unde nu te apreciază nimeni, e greu să şi trăieşti în pribegie, acolo unde – material – îţi este răsplătită munca. Drama nostalghiei (=dorului) unui alt Andrei – Andrei Tarkovski (şi el s-a hotărât - tot în acelaşi an, 1982 - să întoarcă spatele patriei sale nerecunoscătoare ce n-a avut nevoie de arta sa) - e dusă mai departe de acest muzician de la care au rămas câteva albume evergreen şi melodii aflate acum pe buzele multora (Om bun, An după an, Şir de cocori, Într-un cer violet).

Dan Andrei Aldea îşi încheie acest interviu-surpriză cu o profeţie: „Eu zic că la ora actuală România este pe cel mai bun drum înspre a-şi pierde însăşi esenţa poporului care o locuieşte. Ceea ce nu s-a întâmplat nici sub unguri, nici sub turci, sub ruşi, sub comunism... Acum, îşi pierde identitatea.”... Care să fi fost oare identitatea românilor sub comunism (în condiţii de sporită presiune ideologică, poliţienească etc.), mai pronunţată şi mai vie, în opinia sa, decât acum când există posibilitatea îmbrăţişării uneia sau alteia dintre ideologii, religii, cetăţenii etc.? Situaţia în România nu e pe roze, de bună seamă, însă parcă e puţin derutantă această capitulare. Dar poate că aşa înţelege el să meargă înainte chiar de drumu-i greu, să nu mai privească înapoi peste umăr. Poate că acesta e drumul său, aşa cum cânta (premonitoriu?) în România anilor 70 (songul Secolul vitezei) şi atunci nimeni n-are dreptul să i se opună. Să se fi referit el oare la pierderea acelei identităţi care a fost însăşi raţiunea de a fi a celor ce – de veacuri - se încăpăţânează încă să stingă ultimii lumina aici, la porţile Orientului? Să nu existe decât două căi, anume: ratarea prin rămânerea în patria care-şi pierde identitatea, respectiv împlinirea prin fuga înspre un pământ al făgăduinţei (şi asumarea implicită a ruperii cu trecutul, inclusiv prin renunţarea la cetăţenie)?

A contesta gestul lui Aldea (oricât de scandalos li s-ar părea el unora) echivalează cu a contesta existenţa Apusului şi a Lumii Noi, formate tocmai din personalităţi puternice care au rezistat nostalghiei şi au supravieţuit (cum, cu ce preţ e altă poveste). La urma urmei, unui om care îşi concepe moartea „în Italia, într-un orăşel la malul mării, cu faţa la mare” şi care (nu e puţin lucru) îşi permite să-şi vadă visul cu ochii (materialiceşte vorbind), nu-i poţi spune decât: Umblă sănătos, om bun. Facă-se voia ta!