Am intrat, azi, într-o cochetă prăvălie cu cărţi (combinată cu un mini market), de orientare pravoslavnică, platată chiar în buricul târgului. Un fel de replică „înduhovnicită” a librăriilor-ceainărie „lumeşti”, gen Cărtureşti. Ce mai tura-vura, de la intrare te întâmpină o atmosferă de rânduială, de prospeţime, de stil. Pe un raft am răsfoit o carte pe care numaidecât aveam s-o şi cumpăr: Jurnalul convertirii.
M-am regăsit în această mărturisire pe care autorul cărţii, predicatorul Danion Vasile, a consemnat-o - sub formă de diary entry – pe 22 august 1993: „Ce ciudată este trecerea unui catolic la Ortodoxie… Să creşti în Biserica Catolică, să creşti citind Sfinţii Părinţi şi totuşi să îţi dai seama că ceva s-a pierdut, că ceva lipseşte. Să citeşti până înţelegi că nu tu eşti de vină pentru golul spiritual pe care îl simţi, că nu tu eşti de vină că relaţia cu Hristos e artificială. Şi să vrei să revii la credinţa pe care a avut-o Biserica Catolică înainte de marea schismă. Atunci a trecut peste hotărârile celui de-al doilea Sinod Ecumenic, care condamnă orice modificare a Crezului. Vrei să revii la credinţa ortodoxă. Şi ce găseşti? Ai mari şanse să intri într-o biserică ortodoxă, dar care e plină de duhul catolic. În multe biserici pictura e mai apropiată de stilul renascentist decât de cel bizantin, strana cântă în grabă şi fără atenţie, părintele slujeşte mecanic. Găseşti un alt soi de catolicism. Dacă nu au reuşit să ne aducă în staulul lor, catolicii au reuşit să infiltreze în spaţiul ortodox spiritul catolic. Am primit un cal troian în casa noastră. Cred că dacă aş fi fost catolic sau protestant nu m-aş fi convertit în ruptul capului la Ortodoxie. În primul caz, pentru că nu aş fi observat decât cu greu diferenţa,în cel de-al doilea, pentru că m-ar fi speriat formalismul din biserică. De fapt, eu judec lucrurile prea raţional, pierd din vedere faptul că Domnul le iese în întâmpinare celor care vor să cunoască Ortodoxia.” Răsfoiesc mai departe: un zigzag duhovnicesc, o nevoie acută de limpezire a unui om care a trecut prin tot felul de experienţe teribiliste, tantrice, yoghine etc. Un om care parcurge un drum spiritual „de la Zeiţa Morţii la Împăratul Vieţii” (subtitlul cărţii), unde – prin nevoinţa ascultării de duhovnic, prin rugăciune şi post - găseşte odihna sufletului şi „împăcarea cu Dumnezeu”.
Ca orice om modern, nici Danion Vasile nu poate ignora „grozăvia secolului” (XX): cinematograful. Câteva pagini redau un „dialog duhovnicesc” pe marginea filmelor, a potenţialului smintitor din majoritatea filmelor etc. Cum era de aşteptat, întâlnim şi „exemple pozitive”: Iisus din Nazaret de Zefirelli (oare de Evanghelia după Matei al lui Pasolini o fi auzit?), Cidul, Quo Vadis, iar din „epopeea naţională”, Pintea şi Iancu Jianu (remixul din 1981, cu Adrian Pintea în rolul principal, nu versiunea din 1927) – acestea sunt operele cinematografice „duhovniceşti” care îl emoţionează pe un tânăr de 19 ani, foarte proaspăt convertit la Ortodoxie, via tantra-yoga. … Mă gândesc, involuntar, la Şobolanii roşii – primul film românesc independent: violenţe de limbaj nemaiîntâlnite (Balanţa lui Pintilie încă nu apăruse), puzderie de scene de sex şi în general o vulgaritate – pentru vremea aia (1991) – şocantă într-un film românesc. Ei bine, în acel film despre cascadori şi implicarea lor în cinematografia naţională, apărea un regizor (jucat de Dragoş Pâslaru, astăzi Monahul Valerian) isteric şi draconic. Regiza (vorba vine) - „pentru educaţia maselor” – un film cu haiduci. La o privire mai atentă, anonimul personaj cu pricina poate fi ghicit cu uşurinţă…dacă pui cap la cap seria Haiducilor, Ecaterina Teodoroiu şi cele două episoade cu Iancu Jianu de la începutul anilor 80 – toate regizate de acelaşi Dinu Cocea. „Marfa” lui de atunci (şi, de ce nu, „epopeea” Comisarilor, a Voievozilor etc.) avea să-i hrănească, iată, pe vajnicii ortodocşi români în căutarea identităţii naţionale, spirituale, religioase etc. Şi totuşi: ce au în comun toate aceste filme (aflate în topul simpatiilor cinefile întocmit de predicatorul şi formatorul de opinie Danion Vasile) cu rigoarea şi estetica icoanelor ortodoxe care, potrivit mărturisirii sale pertinente, ar face diferenţa între Răsărit (care – în duh – nu a cunoscut Reforma şi Renaşterea) şi Apus (grabnic schimbător după mode, stiluri, epoci)?
