Aflu de la un amic despre un fapt divers: într-un şantier din apropierea cetăţii noastre un muncitor (care nici măcar n-a ajuns la 35 de ani) a fost strivit de şenilele unui buldozer. Şoferul acestuia a pornit maşina în marche arrière fără să-l observe. Exemple ca acestea se găsesc cu duiumul, de când e lumea. Ceasul rău? Impulsul fatal de a porni în căutarea unei unelte, fără să fi ştiut, bietul de el, cu câteva clipe înainte, unde-l va duce momentul de neastâmpăr? ... Partea cea mai cumplită a întâmplării chiar aceasta e: ceea ce pare omului că durează la nesfârşit este curmat uneori de – zicem noi, în netrebnicia noastră – sabia necruţătoare a destinului. Sau de şenila unui buldozer.
Mă gândesc atunci la un pasaj din rugăciunea de dimineaţă (după rânduiala Bisericii răsăritene) peste care trecem adesea mult prea repede: „Din somn sculându-mă, mulţumescu-ţi Ţie, Prea Sfântă Treime, că pentru multă bunătatea Ta şi pentru îndelunga Ta răbdare nu Te-ai mâniat pe mine, leneşul şi păcătosul, nici nu m-ai pierdut cu fărădelegile mele; ci ai făcut iubire de oameni, după obicei, şi în deznădăjduire zăcând eu, m-ai ridicat, ca să mânec şi să slăvesc puterea Ta. Deci, acum, luminează-mi ochii gândului, deschide-mi gura ca să mă învăţ cuvintele Tale, să înţeleg poruncile Tale, să fac voia Ta, să-Ţi cânt în mărturisirea inimii şi să laud Prea Sfânt numele Tău : al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.” Altfel spus: fiecare zori de zi, fiecare nou răsărit de soare ar trebui să fie un prilej de bucurie, ne nemăsurată bucurie pentru că ni s-a mai dat o şansă în plus, un prilej nou de înţelege poruncile şi voia Sa, adică a Dumnezeului creştin (Treimea cea Sfântă), spre a înţelege mai bine propriul nostru suflet şi propria noastră menire pe lume. Trăim, dintr-un ciudat reflex, ca şi cum viaţa ni s-ar cuveni, ca şi cum „iertarea fărădelegilor” şi ne-mânia Celui de la „pupitrul de comandă”, care pe toate le ştie în veac, este obligatorie. Ca şi cum am lua de bună conectarea noastră la oxigen şi mobilitatea trupului nostru prin lume. Ca şi cum nouă în nici un caz nu ni s-ar putea întâmpla vreo „întâlnire de gradul trei” cu Mefisto.
Dar poate că se cuvine a înţelege slăbiciunea omenească, oboseala, boala, neputinţele şi necredinţa. Şi toate sunt pricini ale uitării menirii noastre numărul unu, aceea de a memora, până la deplina simţire şi trăire, sintagma cea de la străbuni moştenită: MEMENTO MORI.
