Ploy

Lentoarea căutată din Ploy (2007) - un film Thai scris & regizat de Pen-ek Ratanaruang - aminteşte, vag, de Antonioni. Un bărbat tailandez stabilit de zece ani în America se întoarce în ţara sa pentru înmormântarea unei rude. O întâlneşte pe Ploy în barul hotelului în care este cazat. Ploy este o fetişcană cu „lipici” (aduce, prin look & purtări, cu Maria Schneider din Ultimo tango a Parigi) şi, pentru că ea mai are de aşteptat după mama ei ce trebuie să sosească peste câteva ore, bărbatul îi propune să urce în camera în care, împreună cu soţia sa, este cazat. Nevasta nu este deloc încântată de apariţia fetei. Resemnată, va merge la culcare. Ploy va dormi în sufrageria apartamentului lor. Din păcate însă, secvenţele lor de vis păstrează aceeaşi mizanscenă plată (piperată doar de câteva scene steamy de soft porn dintre un barman şi o cameristă - neconvingător inserate în dramaturgie) şi sunt doar nişte paranteze erotice sau de tip thriller între momente de dezbatere conjugală pe tema expirării sentimentelor într-un cuplu, alienării. Cool, nu-i aşa? Altminteri, filme „minimaliste” precum acest Ploy se tot fac (şi se premiază pe la festivaluri) de zeci de ani. Dar parcă cele de altădată aveau substanţă, miză, mesaj. Pe lângă Antonioni (trilogia alienării plus Il Deserto roso), deja pomenit, problematica (şi, pe alocuri, punerea în scenă) aminteşte – la fel de vag, de palid - şi de Săucan (Meandre), de Lean (Brief Encounter), însă cugetul acelora era infinit mai limpede, mai ferm, discursul mai bogat în semnificaţii şi imaginaţie. Russell Edwards de la variety.com are dreptate: „Helming is solid but a lack of substance to accompany the snail pace will test the endurance of patient auds. Proficient thesps do well to carry the heavy load. Tech credits are strong but the lulling soundtrack not only emphasizes the sleepy state of the protagonists but threatens to recreate it in the audience.”

From Russia, with love

Ungurul János (arestat în Ungaria, 1944, când avea doar 22 de ani) „făcea parte dintre aceia a căror sămânţă este tot mai rară în secolul nostru: cei care în copilărie nu cunosc altă pasiune decât cititul. Această înclinaţie nu l-a părăsit nici la maturitate, nici în lagăre. (…) Nu scăpa nici un prilej să se bucure de cărţi noi şi ă le citească.” Era „prietenos, blând, cu ochii lipsiţi de apărare”. Îl întreba, retoric, pe Soljeniţân: „Oare cui aş putea să-i spun tainele visurilor mele?”

În spitalul de lagăr, Dusia (45 de ani), infractoare de drept comun, lucra ca infirmieră. „În munca pe care o făcea nu se gândea numai la ea cum să profite şi să treacă mai repede sorocul (lucru obişnuit la noi, pe care candidul János n-avea de unde să-l ştie), ci chibzuia cum să-i îngrijească pe aceşti muribunzi, de care nu mai avea nimeni nevoie. Dar cu ceea ce le oferea spitalul de lagăr nu-i putea salva. Şi infirmiera Dusia lua raţia ei de dimineaţă – trei sute de grame de pâine – şi-o schimba pe o jumătate de litru de lapte, şi cu acest lapte îl hrănea pe János (şi înainte de el pe altcineva) ca să-l pună pe picioare.” (Soljeniţân, într-o notă de subsol: „Să-mi explice mie cineva: în ce ideologie se înscrie acest comportament?”) „Pentru asta János a îndrăgit-o pe tuşa Dunia şi ţara noastră, şi pe noi toţi. Şi a început să înveţe cu râvnă în lagăr limba escortei şi a gardienilor lui – marea, puternica limbă rusă. A stat nouă ani în lagărele noastre, a văzut Rusia doar din vagoanele puşcăriaşilor, din mici cărţi poştale ilustrate şi din lagăr. Şi a îndrăgit-o.”

După moartea lui Stalin a fost eliberat şi trimis acasă. Au trecut câţiva ani, a trecut şi revolta maghiară din 1956, şi János îi scrie lui Soljeniţân: „Acum, după tote evenimente, afirm cu totă sinceritate că nu aş renunţa la trecutul meu. Am cunoscut, cu totă duritate, ceea ce altor nu este accesibil…Când am fost eliberat, făgăduit tovarăşilor care rămas că n-am să uit niciodată poporul rus, şi nu pentru suferinţe îndurate, ci pentru inima lui bună…Operă al clasicilor ruşi – un etajeră intreg in biblioteca mea şi in ruseşte patruzeci si unu de volum, iar in ucraineană patru….Alţii citesc pe rusi ca pe elnglezi, ca pe germani, dar eu citesc pe ruşi altfel. Mie Tolstoi mai aproape decât Thomas Mann, iar Lermontov mult mai aproape decât Goethe.

Nici nu­-ţi dai seama ce dor îmi e, in taină, de o mulţime de lucruri. Uneori sunt intrebat: Ce fel de om eşti tu? Ce văzut acolo bun? Ce te atrage la ruşi? Cum să le explic că eu petrecut acolo toată tinereţe, iar viaţa nu este decât veşnic adio de la zilele care se duc…Cum se intorc spatele ca băieţel ofensat, când nouă ani soarta mea a fost identic cu al vostru? Cum se explic de ce tresare inima când aud la radio melodie populară rusă? Îngân şi eu cu jumătate voce şi me doare că n-am putere să cânt mai departe. Copiii roagă se-i invăţ ruseşte. Aveţi răbdare, copii, pentru cine adun eu cărţi ruseşti?...”

(pentru confirmare: Alexandr Soljenitan, Arhipelagul Gulag, vol.3)