Sara Goldfarb (Ellen Burstyn) e mama însingurată din Requiem for a Dream: rămasă fără bărbat, îşi petrece timpul cu celelalte femei singure din bloc. Formează chiar un fel de gaşcă de băbuţe ce clevetesc toată ziua (desigur, fără să comunice între ele), stau la plajă în zilele însorite, îşi recomandă una alteia reţete de slăbire. Când e singură, Sara stă ceasuri întregi în faţa televizorului. Atunci când fiul (Harry, un pierde vară de vreo 20+ ani) nu-l amanetează, mereu în acelaşi loc, pentru a-şi procura bani de droguri. Dar ea, mamă jertfitoare, va merge oridecâte ori e în „pană” de televizor să-şi răscumpere preţiosul obiect. „De ce nu-l reclami la Poliţie” – o întreabă, la un moment dat, cămătarul. „Nu pot. E fiul meu.”
Cum ar veni, fiecare cu drogul său. Dar iată că zapping-ul o aduce în preajma unui show gen Surprize, surprize, prezentat de un tip foarte asemenea lui Horea Brenciu. Aceeaşi aroganţă, aceeaşi zăpăceală, acelaşi obositor de artificial smile pe chip. Primeşte un telefon prin care este anunţată că a câştigat un concurs la show-ul pe care cu religiozitate îl urmărea, probabil, zilnic. Dă fuga la garderobă: rochia roşie, pe care a purtat-o ultima oară la festivitatea organizată când fiul ei a terminat liceul, n-o mai cuprinde. Una dintre amice îi şopteşte: ştiu eu o reţetă de slăbit cât ai zice peşte. Alt pocinog: pilule de slăbire, dietă extremă, halucinaţii, interferenţe vis-realitate (ce amintesc de All That Jazz), delir, spitalizare, administrare forţată de mâncare, electro-şocuri. Rezultatul: un om desfigurat. Babele care-o vizitează la spital îi plâng de milă. Dar ea, mamă până-n vârful unghiilor, încă mai visează: se ghemuieşte, pe patul de spital, asemenea pruncilor în burta maternă, şi cu ochii larg deschişi se vede aievea pe platoul acelei emisiuni, unde ea apare – suplă – în rochia roşie, iar the special guest e chiar fiul ei, tras la costum de patru ace. Se îmbrăţişează şi îşi spun I love you.
Practic, sindromul de care suferă Sara este nemiloasa akedie. Sau, mai pe româneşte: depresia, plictiseala, spleen-ul năprasnic. Inutil să spui unui purtător de acest virus să se gândească la cei mai trişti ca ei (la soarta milioanelor de victime ale Gulag-ului sovietic, pentru a ne opri doar la un exemplu, dintre nenumărate altele, din turbulenta istorie a omenirii), să vadă jumătatea plină a paharului, să se bucure de darul numit viaţă, să înveţe să se iubească, să se tolereze, să se respecte mai mult. Paralizia lor sufletească e iraţională. Şi într-adevăr, în absenţa credinţei-nebunie, în absenţa unei pasiuni (hobby, spun englezii) care să-ţi ocupe timpul şi să-ţi dea un rost vieţii, „totu-i vânt, totu-i vânt, cad stele arzând”. Nimeni însă nu a putut explica raţional nici mecanismele tainice prin care, cei care încă mai păstrează vie torţa din suflet, ştiu să privească lumea cu ochi buni, ştiu să se bucure de un răsărit de soare, de un apus ori de căderea ploii. Altfel spus, ştiu să rămână, încă, tineri.
