Oamenii doresc – încă de la Ghilgameş şi Enkidu – să comunice. Au nevoie să se exprime să relaţioneze. Din păcate uită, uneori-adeseori, de politeţe şi atunci - chiar dacă there is nothing personal involved - se supără unii pe alţii. Nu de puţine ori se întâmplă să nu-şi mai vorbească for good. Niţel post de la vorbirea deşeartă nu strică, ce-i drept, însă nu ştiu cum se face că foarte rar vechile legături se mai înoadă la loc, cel mai adesea ruptura e definitivă. Îmi povestea un prieten că a îndrăznit să întrebe un înalt ierarh ortodox pentru ce Biserica Ortodoxă nu se implică în acţiuni sociale şi alege să cerşească – prin călugării ei, de exemplu – bani pentru mănăstiri etc. Drept care mai-marele ierarh s-a ofensat şi i-a întors spatele amicului meu. La fel de bine ne-am putea întreba de ce activitatea misionară a Bisericii Ortodoxe este atât de precară (practic, vreme îndelungată de-a lungul istoriei, misiunea Bisericii de la Răsărit se regăsea exclusiv în slujbele bisericii), de ce nu există transparenţă şi se evită în mod deliberat recunoaşterea oficială a membrilor clerului care – după August 1944 - au colaborat cu Securitatea şi lista întrebărilor cârcotaşe rămâne deschisă.
Găsesc, în crezul ortodox mărturisit informally lui Nicolae Steinhard, o parte din posibilele răspunsuri la o serie de întrebări ce mă tulbură şi pe mine atunci când cuget la starea Bisericii. Ziditoare şi pline de folos sunt rândurile despre demnitatea şi nobleţea pe care Steinhardt le-a primit, spune el, după întâlnirea interioară cu Hristos, care „n-a fost numai bun, blând şi smerit cu inima ci şi mai presus de orice, curajos”. Avea să deprindă cu prisosinţă lecţia curajului în puşcăriile comuniste prin care a trecut. Doar astfel a putut, bietul de el, să meargă către moarte – asemenea Hrist-ului, „nu numai ca un miel dus la junghiere, ci şi ca un leu hotărât să înfrunte chinul”. Hristos, aşa cum avea să-l afle Nicolae Steinhardt, „pe cei drepţi îi iubeşte şi de cei păcătoşi se îndură, însă celor netemători le poartă o trainică şi nedezminţită afecţiune, fie ei încărcaţi cu grele trecute poveri” şi „a dobândit o silă anume faţă de turnători, funcţionari straşnici şi birocraţie”. Aici, în nedezmeticita lume răsăriteană, avea Steinhardt să înţeleagă (la fel cum vor fi înţeles altădată Dostoievski ori Tarkovski) că Duhul Sfânt „suflă unde şi când vrea, spre scandalul şi zăpăceala fariseilor, angeliştilor şi habotnicilor” şi – asemenea Tatălui şi Fiului, „vrea altceva decât numai forme, filosofie, dovezi istorice şi scripturale”, călăuzindu-ne „modest şi sigur, după dreapta socotinţă şi nu apreciază în mod deosebit stilul voit onctuos, mâinile cucernic împreunate şi morala ostentativă”.
Credinţa Răsăritului creştin, aşa cum a descoperit-o Nicolae Steinhardt, „nu se confundă cu „înalta spiritualitate”, nu urmăreşte o cunoaştere ocultă, o igienă mintală ori constituirea unei prime de asigurare la Judeţul de Apoi şi este străină de unele intransigenţe naive ca de pildă: orice ar fi, eu un mint (pe când monahul îmbunătăţit din Pateric minte pentru a salva, la nevoie, viaţa unui om). Şi nu se potriveşte cu o concepţie pur organizatorică a Bisericii - organizare juridică şi rece şi, până la urmă, inchizitorială: frunţi încruntate şi grumaji ţepeni; după cum nici cu hlizeala prostesc serafică ori neorânduiala şi neastâmpărul. Nu se lasă înfrântă şi convinsă de toate silniciile, durerile, nedreptăţile şi cruzimile lumii; crede în Dumnezeu adversativ: împotriva, în ciuda, în pofida lor, deşi ele, vai, există cu prisosinţă.” Dar se cuvine să ţinem sub obroc „silniciile, durerile, nedreptăţile şi cruzimile” săvârşite chiar de clerul bisericesc în anii prigoanei comuniste doar pentru a nu sminti minţile slabe, pentru nu ne pierde vremea cu cele rele care au fost?
În fine: „Dau puţină importanţă filosofiei, argumentelor istorice, moralismului, estetismului şi erudiţiei, care toate nu-s de o fiinţă cu dreapta credinţă liberă, nemotivată, pascaliană. Nu-mi fac iluzii, i-am citit pe existenţialişti, dar nici nu văd totul numai în negru, ştiu că lumea e neunitară şi surprinzătoare, că totul - în bine ca şi în rău - se poate petrece în cuprinsul ei.” Şi încă: „Mă rog fierbinte să fiu cucerit de Domnul Hristos şi slobozit din mrejele părelniciilor şi de frică, să mă port bine cu semenii, să mă învrednicesc de o ţinută nimerită unuia ce poate fi oricând numit prieten al Domnului şi să-mi fie nu numai faptele ci şi gândurile curate şi onorabile. (...) Aştept, mort de spaimă şi plin de nădejde, Judecata de Apoi, ştiu că nu ştiu nimic, n-am nici o dovadă, nici un argument şi nici o îndreptăţire şi singurul lucru pe care-l ştiu este că Domnul e Calea, Adevărul şi Viaţa. Aflat pe Golgota în vremea răstignirii sunt sigur că nu l-aş fi cerut Domnului să coboare de pe cruce spre a crede că e împărat. Ci, odată cu Dostoievski, cred că măcar de-ar fi adevărul altceva decât Hristos, eu tot voi rămâne, orice s-ar întâmpla, cu Hristos."
O seară Beethoven la filarmonică (dirijor: Radu Popa): Concertul pentru pian şi orchestră nr. 4 (pian: Constantin Ionescu-Vovu) şi Simfonia nr. 6 „Pastorala”. D-na prof. Iudita Ernst (fără scufiţa roşie pe cap, pe care o purta ieri) a fost oarecum decepţionată de sincronizarea solistului cu orchestra. Pentru noi trei, astfel de detalii chiar sunt neimportante. A live symphonic performance even when it is bad, it is still very good – at least for Theodor, who should be exposed to the world of music to the full. Cu domnul prof. Teodor Gabor am evocat spectacole de teatru de altădată, actori din alte vremuri.
