Friday 28 March 2008

Beethoven 2night

O seară Beethoven la filarmonică (dirijor: Radu Popa): Concertul pentru pian şi orchestră nr. 4 (pian: Constantin Ionescu-Vovu) şi Simfonia nr. 6 „Pastorala”. D-na prof. Iudita Ernst (fără scufiţa roşie pe cap, pe care o purta ieri) a fost oarecum decepţionată de sincronizarea solistului cu orchestra. Pentru noi trei, astfel de detalii chiar sunt neimportante. A live symphonic performance even when it is bad, it is still very good – at least for Theodor, who should be exposed to the world of music to the full. Cu domnul prof. Teodor Gabor am evocat spectacole de teatru de altădată, actori din alte vremuri.

După concert am petrecut seara la restaurantul Casa cu flori, cu Manuela şi părinţii ei veniţi în vizită la ea. Am vorbit – între altele – despre moartea („adormirea”) lui George Pruteanu - RIP. Eu, cârcotaş, am spus că a fost un traseist politic şi că nu m-a convins cu pledoaria lui pentru limba română. Clipurile-necrolog pe care le-am văzut pe net au avut însă efect de MM (memento mori) – aşa cum se întâmplă mereu când cineva, cât de cât cunoscut, bun sau rău (simpatic ori antipatic) pleacă la stele.

Parcul de lângă noi e acum dotat cu un tobogan şi câteva leagăne, cu bănci şi alei pietruite (cobbled), cu plante şi pomi. Foarte curând va fi deschis de oficialităţi. Şi vandalizat de huligani.

Ascultă, priveşte şi taci

Oamenii doresc – încă de la Ghilgameş şi Enkidu – să comunice. Au nevoie să se exprime să relaţioneze. Din păcate uită, uneori-adeseori, de politeţe şi atunci - chiar dacă there is nothing personal involved - se supără unii pe alţii. Nu de puţine ori se întâmplă să nu-şi mai vorbească for good. Niţel post de la vorbirea deşeartă nu strică, ce-i drept, însă nu ştiu cum se face că foarte rar vechile legături se mai înoadă la loc, cel mai adesea ruptura e definitivă.

Îmi povestea un prieten că a îndrăznit să întrebe un înalt ierarh ortodox pentru ce Biserica Ortodoxă nu se implică în acţiuni sociale şi alege să cerşească – prin călugării ei, de exemplu – bani pentru mănăstiri etc. Drept care mai-marele ierarh s-a ofensat şi i-a întors spatele amicului meu. La fel de bine ne-am putea întreba de ce activitatea misionară a Bisericii Ortodoxe este atât de precară (practic, vreme îndelungată de-a lungul istoriei, misiunea Bisericii de la Răsărit se regăsea exclusiv în slujbele bisericii), de ce nu există transparenţă şi se evită în mod deliberat recunoaşterea oficială a membrilor clerului care – după August 1944 - au colaborat cu Securitatea şi lista întrebărilor cârcotaşe rămâne deschisă.

Găsesc, în crezul ortodox mărturisit informally lui Nicolae Steinhard, o parte din posibilele răspunsuri la o serie de întrebări ce mă tulbură şi pe mine atunci când cuget la starea Bisericii. Ziditoare şi pline de folos sunt rândurile despre demnitatea şi nobleţea pe care Steinhardt le-a primit, spune el, după întâlnirea interioară cu Hristos, care „n-a fost numai bun, blând şi smerit cu inima ci şi mai presus de orice, curajos”. Avea să deprindă cu prisosinţă lecţia curajului în puşcăriile comuniste prin care a trecut. Doar astfel a putut, bietul de el, să meargă către moarte – asemenea Hrist-ului, „nu numai ca un miel dus la junghiere, ci şi ca un leu hotărât să înfrunte chinul”. Hristos, aşa cum avea să-l afle Nicolae Steinhardt, „pe cei drepţi îi iubeşte şi de cei păcătoşi se îndură, însă celor netemători le poartă o trainică şi nedezminţită afecţiune, fie ei încărcaţi cu grele trecute poveri” şi „a dobândit o silă anume faţă de turnători, funcţionari straşnici şi birocraţie”. Aici, în nedezmeticita lume răsăriteană, avea Steinhardt să înţeleagă (la fel cum vor fi înţeles altădată Dostoievski ori Tarkovski) că Duhul Sfânt „suflă unde şi când vrea, spre scandalul şi zăpăceala fariseilor, angeliştilor şi habotnicilor” şi – asemenea Tatălui şi Fiului, „vrea altceva decât numai forme, filosofie, dovezi istorice şi scripturale”, călăuzindu-ne „modest şi sigur, după dreapta socotinţă şi nu apreciază în mod deosebit stilul voit onctuos, mâinile cucernic împreunate şi morala ostentativă”.

Credinţa Răsăritului creştin, aşa cum a descoperit-o Nicolae Steinhardt, „nu se confundă cu „înalta spiritualitate”, nu urmăreşte o cunoaştere ocultă, o igienă mintală ori constituirea unei prime de asigurare la Judeţul de Apoi şi este străină de unele intransigenţe naive ca de pildă: orice ar fi, eu un mint (pe când monahul îmbunătăţit din Pateric minte pentru a salva, la nevoie, viaţa unui om). Şi nu se potriveşte cu o concepţie pur organizatorică a Bisericii - organizare juridică şi rece şi, până la urmă, inchizitorială: frunţi încruntate şi grumaji ţepeni; după cum nici cu hlizeala prostesc serafică ori neorânduiala şi neastâmpărul. Nu se lasă înfrântă şi convinsă de toate silniciile, durerile, nedreptăţile şi cruzimile lumii; crede în Dumnezeu adversativ: împotriva, în ciuda, în pofida lor, deşi ele, vai, există cu prisosinţă.Dar se cuvine să ţinem sub obroc „silniciile, durerile, nedreptăţile şi cruzimile” săvârşite chiar de clerul bisericesc în anii prigoanei comuniste doar pentru a nu sminti minţile slabe, pentru nu ne pierde vremea cu cele rele care au fost?

În fine: „Dau puţină importanţă filosofiei, argumentelor istorice, moralismului, estetismului şi erudiţiei, care toate nu-s de o fiinţă cu dreapta credinţă liberă, nemotivată, pascaliană. Nu-mi fac iluzii, i-am citit pe existenţialişti, dar nici nu văd totul numai în negru, ştiu că lumea e neunitară şi surprinzătoare, că totul - în bine ca şi în rău - se poate petrece în cuprinsul ei.” Şi încă: „Mă rog fierbinte să fiu cucerit de Domnul Hristos şi slobozit din mrejele părelniciilor şi de frică, să mă port bine cu semenii, să mă învrednicesc de o ţinută nimerită unuia ce poate fi oricând numit prieten al Domnului şi să-mi fie nu numai faptele ci şi gândurile curate şi onorabile. (...) Aştept, mort de spaimă şi plin de nădejde, Judecata de Apoi, ştiu că nu ştiu nimic, n-am nici o dovadă, nici un argument şi nici o îndreptăţire şi singurul lucru pe care-l ştiu este că Domnul e Calea, Adevărul şi Viaţa. Aflat pe Golgota în vremea răstignirii sunt sigur că nu l-aş fi cerut Domnului să coboare de pe cruce spre a crede că e împărat. Ci, odată cu Dostoievski, cred că măcar de-ar fi adevărul altceva decât Hristos, eu tot voi rămâne, orice s-ar întâmpla, cu Hristos."

Singurătatea compozitorului de cursă lungă - Adrian Enescu


























Prin 1988 compozitorul Adrian Enescu - cunoscut ca autor de coloane sonore de film (Tănase Scatiu, serialul Ardelenilor, Concurs, Adela, Pas în doi, Dreptate în lanţuri, Ringul, Rezervă la start, Noi, cei din linia întâi – pentru a aminti doar câteva), renumit pentru muzica sa de scenă (Zbor deasupra unui cuib de cuci, Caligula, La ţigănci, Anatomie.Titus.Căderea Romei, Iluzia comică, Triumful dragostei), pentru piesele sale jazz-rock (Prelucrarea după teme de Rachmaninoff, Pe şase, Dedicaţie) sau electronice (albumele Cele 12 luni ale visului, Funky Synthesizer, Invisible Movies), pentru spectacolele de balet ale companiilor din Italia (Dialog cu infinitul, Rădăcini) sau Australia (Raga) cu care a colaborat şi - last, but not least - pentru melodiile sale din zona pop-ului comercial (albumele Bună seara, iubito şi Un buchet de trandafiri au doborât recordurile de încasări în 1988 şi 1989, cucerind prin sound-ul electronic insolit, prin prospeţimea versurilor lui Lucian Avramescu şi prin interpretarea electrizantă a Loredanei Groza) – avea să declare, la finalul unui interviu, că în viitorul mai îndepărtat va scrie muzică simfonică de concert. Şi a adăugat: „Sunt sigur de asta, pentru că am nişte lucruri de spus.” După ce ne-a surprins, încă din anii 70, cu sound-ul electronic inconfundabil al atâtora din muzicile sale, Adrian Enescu ne întinde acum o nouă provocare, prin proiectul de muzică contemporană - instrumente live (flaut, percuţie, violoncel, pian) şi bandă electronică - pe care îl gândeşte şi derulează în prezent. Acest proiect conţine piese precum Reversibil, 10der, The 4est, The 4tune, AtmoSFERIC şi reprezintă ieşirea „la rampă”, în sălile de concert, a muzicilor sale mai noi.

Filarmonica din Timişoara a găzduit – deocamdată - două din ultimele sale lucrări, interpretate în primă audiţie absolută. Astfel, recitalul de flaut al lui Ionuţ Ştefănescu din vara lui 2007 a cuprins şi piesa Ireversibil, iar pe 4 martie 2008 percuţionistul Doru Roman (membru - alături de Ionuţ Ştefănescu şi de pianistul Sorin Petrescu – în trio-ul Contraste, al cărui repertoriu este orientat cu predilecţie spre creaţiile contemporane) a susţinut un recital extraordinar ce a debutat cu piesa lui Adrian Enescu (prezent în sala de concert), Lacrymosa. Două „forţe” dau consistenţă şi culoare Lacrymosei: în prima parte, „forţa brută” (ritmul tobelor din pânza electronică încărcată de gravitate, din fundal), iar în adagio-ul intermediar „forţa spiritualizată” (simfonia sunetelor cristaline de xilofon şi vibrafon). Ultima parte le pune în dialog: ritmodia uverturii, este suprapusă pe jocul notelor limpezi de vibrafon, până la apoteoza sonoră din final. „De la prima audiţie a uneia sau alteia dintre partiturile lui Adrian Enescu concluzia este logică, unică, directă. Auditorul – scria Daniela Caraman-Fotea - este prins, cucerit, se lasă purtat în şuvoiul sonorităţilor luxuriante ale unei muzici de o rară culoare, ca o relevantă dezvăluire a ideii de măiestrie.” Doru Roman, interpretul celei mai recente creaţii de Adrian Enescu, îmi mărturisea că doar puţină reorchestrare lipseşte pentru ca Lacrymosa să devină concert, în straie exclusiv simfonice, şi, de ce nu, să fie astfel plimbată şi cântată în filarmonici.

De doi ani under a new management, Filarmonica Banatul din Timişoara reuşeşte tot mai des să-şi surprindă plăcut spectatorii, oferindu-le prilejul – rar - de a asculta, în primă audiţie sau chiar în primă audiţie absolută, lucrări ale compozitorilor români contemporani. Şi, ceea ce este cu adevărat îmbucurător, publicul timişorean a răspuns pe măsura îndrăznelii cu care a fost provocat. La recitalul lui Doru Roman (care, pe lângă lucrarea lui Adrian Enescu, a mai cuprins creaţii de Ionuţ Ştefănescu, Doina Rotaru, Sorin Lerescu şi Aurel Stroe) sala a fost aproape plină: în jur de 400 de spectatori - o cifră record, dacă ţinem cont că repertoriul a fost exclusiv contemporan şi s-a cântat exclusiv la instrumente clasice de percuţie. E drept, recitalul a avut şi un special guest care a magnetizat, şi el, audienţa - Zoli Toth, de la trupa Sistem, alături de care Doru Roman a interpretat compoziţia lui Aurel Stroe (pentru două percuţii şi bandă) Il giardino delle strutture.

“Primul lucru pe care trebuie să-l spui unui tânar angajat în cultura umanistă – scria Constantin Noica în Jurnal de idei - este că abia pe la 40 de ani începe să-şi dea măsura. Pe urmă vei spune celui trecut de 40 că abia la 60 de ani ar putea începe deceniul de aur al creatorului în acest plan. Iar celui de 60 trebuie să-i spui (dacă a reuşit ori nu, şi cine reuşeşte cu adevărat ?) că e bine să se gândească, atunci când scrie, la cititorul care nu s-a născut încă.” Ce să-i urăm lui Adrian Enescu, acum că împlineşte (pe 31 martie) 60 de ani? Să se gândească, în continuare, la auditorii care nu s-au născut încă şi să aibe inspiraţia, puterea şi liniştea necesare pentru a-şi aduce pe scena de concert – în straie simfonice – armoniile din filme, piese de teatru, din hit-uri pop ori jazz.

Trans4mation

Percuţionistul Doru Roman, interpret al celei mai recente creaţii de Adrian Enescu, îmi mărturisea că doar puţină reorchestrare lipseşte pentru ca Lacrymosa să devină concert, în straie exclusiv simfonice, şi, de ce nu, să fie astfel plimbată şi cântată în filarmonici. Din păcate însă, filarmonicile din România sunt încă ostile creaţiilor contemporane (ce presupun, desigur, o altă sensibilitate, un alt tip de discurs muzical), astfel că publicului spectator îi sunt oferite doar cu parcimonie lucrări ce îşi propun să exprime puncte de vedere originale asupra acestui nou capitol din istoria muzicii. Aşa cum altădată mulţi melomani (sau simpli ascultători) au respins din start muzica electronică, intrând în conflict cu ea (din necunoaşterea şi ignorarea legilor ei), preferând excusiv muzica generaţiilor precedente şi sunetele instrumentele clasice, la fel se întâmplă azi cu muzica contemporană, al cărui sound nu are cum să nu fie impregnat de aportul adus de synthesizer. Această „masă” de mixat sunete – clavecinul timpurilor moderne, un adevărat bord de avion al muzicii actuale, o inteligenţă pasivă subordonată uneia active – a devenit peste tot în lume un instrument incorporat nu de puţine ori în orchestra simfonică sau un instrument-partener alături de altele, care – cronologic - îl preced (vioara, flautul, ţambalul, violoncelul etc.).

De doi ani under a new management, Filarmonica Banatul din Timişoara reuşeşte tot mai des să-şi surprindă plăcut spectatorii, oferindu-le prilejul – rar - de a asculta, în primă audiţie sau chiar în primă audiţie absolută, lucrări ale compozitorilor români contemporani. Şi, ceea ce este cu adevărat îmbucurător, publicul timişorean a răspuns pe măsura îndrăznelii cu care a fost provocat. La recitalul lui Doru Roman din 4 martie (care, pe lângă lucrarea lui Adrian Enescu, a mai cuprins creaţii de Ionuţ Ştefănescu, Doina Rotaru, Sorin Lerescu şi Aurel Stroe) sala a fost aproape plină: în jur de 400 de spectatori - o cifră record, dacă ţinem cont că repertoriul a fost exclusiv contemporan şi s-a cântat exclusiv la instrumente clasice de percuţie. E drept, recitalul a avut şi un special guest care a magnetizat, şi el, audienţa - Zoli Toth, de la trupa Sistem, alături de care Doru Roman a interpretat compoziţia lui Aurel Stroe (pentru două percuţii şi bandă) Il giardino delle strutture).