Friday 28 March 2008

Ascultă, priveşte şi taci

Oamenii doresc – încă de la Ghilgameş şi Enkidu – să comunice. Au nevoie să se exprime să relaţioneze. Din păcate uită, uneori-adeseori, de politeţe şi atunci - chiar dacă there is nothing personal involved - se supără unii pe alţii. Nu de puţine ori se întâmplă să nu-şi mai vorbească for good. Niţel post de la vorbirea deşeartă nu strică, ce-i drept, însă nu ştiu cum se face că foarte rar vechile legături se mai înoadă la loc, cel mai adesea ruptura e definitivă.

Îmi povestea un prieten că a îndrăznit să întrebe un înalt ierarh ortodox pentru ce Biserica Ortodoxă nu se implică în acţiuni sociale şi alege să cerşească – prin călugării ei, de exemplu – bani pentru mănăstiri etc. Drept care mai-marele ierarh s-a ofensat şi i-a întors spatele amicului meu. La fel de bine ne-am putea întreba de ce activitatea misionară a Bisericii Ortodoxe este atât de precară (practic, vreme îndelungată de-a lungul istoriei, misiunea Bisericii de la Răsărit se regăsea exclusiv în slujbele bisericii), de ce nu există transparenţă şi se evită în mod deliberat recunoaşterea oficială a membrilor clerului care – după August 1944 - au colaborat cu Securitatea şi lista întrebărilor cârcotaşe rămâne deschisă.

Găsesc, în crezul ortodox mărturisit informally lui Nicolae Steinhard, o parte din posibilele răspunsuri la o serie de întrebări ce mă tulbură şi pe mine atunci când cuget la starea Bisericii. Ziditoare şi pline de folos sunt rândurile despre demnitatea şi nobleţea pe care Steinhardt le-a primit, spune el, după întâlnirea interioară cu Hristos, care „n-a fost numai bun, blând şi smerit cu inima ci şi mai presus de orice, curajos”. Avea să deprindă cu prisosinţă lecţia curajului în puşcăriile comuniste prin care a trecut. Doar astfel a putut, bietul de el, să meargă către moarte – asemenea Hrist-ului, „nu numai ca un miel dus la junghiere, ci şi ca un leu hotărât să înfrunte chinul”. Hristos, aşa cum avea să-l afle Nicolae Steinhardt, „pe cei drepţi îi iubeşte şi de cei păcătoşi se îndură, însă celor netemători le poartă o trainică şi nedezminţită afecţiune, fie ei încărcaţi cu grele trecute poveri” şi „a dobândit o silă anume faţă de turnători, funcţionari straşnici şi birocraţie”. Aici, în nedezmeticita lume răsăriteană, avea Steinhardt să înţeleagă (la fel cum vor fi înţeles altădată Dostoievski ori Tarkovski) că Duhul Sfânt „suflă unde şi când vrea, spre scandalul şi zăpăceala fariseilor, angeliştilor şi habotnicilor” şi – asemenea Tatălui şi Fiului, „vrea altceva decât numai forme, filosofie, dovezi istorice şi scripturale”, călăuzindu-ne „modest şi sigur, după dreapta socotinţă şi nu apreciază în mod deosebit stilul voit onctuos, mâinile cucernic împreunate şi morala ostentativă”.

Credinţa Răsăritului creştin, aşa cum a descoperit-o Nicolae Steinhardt, „nu se confundă cu „înalta spiritualitate”, nu urmăreşte o cunoaştere ocultă, o igienă mintală ori constituirea unei prime de asigurare la Judeţul de Apoi şi este străină de unele intransigenţe naive ca de pildă: orice ar fi, eu un mint (pe când monahul îmbunătăţit din Pateric minte pentru a salva, la nevoie, viaţa unui om). Şi nu se potriveşte cu o concepţie pur organizatorică a Bisericii - organizare juridică şi rece şi, până la urmă, inchizitorială: frunţi încruntate şi grumaji ţepeni; după cum nici cu hlizeala prostesc serafică ori neorânduiala şi neastâmpărul. Nu se lasă înfrântă şi convinsă de toate silniciile, durerile, nedreptăţile şi cruzimile lumii; crede în Dumnezeu adversativ: împotriva, în ciuda, în pofida lor, deşi ele, vai, există cu prisosinţă.Dar se cuvine să ţinem sub obroc „silniciile, durerile, nedreptăţile şi cruzimile” săvârşite chiar de clerul bisericesc în anii prigoanei comuniste doar pentru a nu sminti minţile slabe, pentru nu ne pierde vremea cu cele rele care au fost?

În fine: „Dau puţină importanţă filosofiei, argumentelor istorice, moralismului, estetismului şi erudiţiei, care toate nu-s de o fiinţă cu dreapta credinţă liberă, nemotivată, pascaliană. Nu-mi fac iluzii, i-am citit pe existenţialişti, dar nici nu văd totul numai în negru, ştiu că lumea e neunitară şi surprinzătoare, că totul - în bine ca şi în rău - se poate petrece în cuprinsul ei.” Şi încă: „Mă rog fierbinte să fiu cucerit de Domnul Hristos şi slobozit din mrejele părelniciilor şi de frică, să mă port bine cu semenii, să mă învrednicesc de o ţinută nimerită unuia ce poate fi oricând numit prieten al Domnului şi să-mi fie nu numai faptele ci şi gândurile curate şi onorabile. (...) Aştept, mort de spaimă şi plin de nădejde, Judecata de Apoi, ştiu că nu ştiu nimic, n-am nici o dovadă, nici un argument şi nici o îndreptăţire şi singurul lucru pe care-l ştiu este că Domnul e Calea, Adevărul şi Viaţa. Aflat pe Golgota în vremea răstignirii sunt sigur că nu l-aş fi cerut Domnului să coboare de pe cruce spre a crede că e împărat. Ci, odată cu Dostoievski, cred că măcar de-ar fi adevărul altceva decât Hristos, eu tot voi rămâne, orice s-ar întâmpla, cu Hristos."

4 comments:

Anonymous said...

Frumos. Cineva va posta aici un text din vreun parinte, contemporan sau nu, care va fi interpretat de catre altcineva ca si cum nu s-ar inscrie in cele socotite de Steinhardt "ortodoxe". Altfel spus, atitudinea mai ferma, mai decisa, formal mai restrictiva, oarecum intransigenta sau susceptibila de autosuficienta a acelui parinte va trece drept fariseism, obscurantism, moralism, angelism sau cine stie cum altfel. Ma intreb in numele a ce altceva decat al unei credinte ferme, radicale, intransigente, sigure de sine, "fundamentaliste", "ortodoxe"poate fi emisa o asemeanea sentinta despre cele sustinute de vreun parinte? Altfel spus, si cei care-i desconidera ca fiind habotnici pe unii dintre parintii mai fundamentalisti, nu fac decat sa afirme la randul lor ALTE valori tari, alte fundamente, alta credinta radicala. E o chestiune de logica simpla: cum ar putea sa ceara sa nu fie judecati, cei care la randul lor ii judeca pe cei de care se simt judecati? Si altminteri: cum ar putea sa emita cineva judecati autoritative, credibile, pasibile de a fi larg impartasite, casante si decisive, precum par cele de mai sus ale lui Steinhardt in afara unui mandat, fara a fi sustinut de un crez launtric intratabil? Altfel spus cum ar putea judecatorii, sa fie diferiti de cei pe care-i judeca pentru ca ar judeca? Exista o forma de solidaritate in aceasta ecuatie care se alimenteaza din miezul realtiei dintre victima si calau. Si anume: este calaul vinovat de faptul ca victima sa cauta razbunarea? Sau: viovatia calaului scuza resentimentului victimei si dorinta lui de a restabili dreptatea potrivit "legii talionului"? (preotii au tradat, se cuvine sa-i desconspiram... ar fi o aplicatie...) Este un cerc vicios in toate aceste atitudini inscrise in ecuatia de mai sus, e un viciu pe care m-am straduit... zadarnic, ca de fiecare data, oricat de convingator as fi putut formula... sa-l devoalez prin logica. Insa si daca cititorul va considera ca eroarea e bine documentata, ca fisura logica apare acum limpede, ca solidaritatea si echivalenta de care pomeneam intre cele doua posturi ar fi elocvent ilustrate... ma indoiesc ca acesta de mai sus e raspunsul: raspunsul cred io ca l-a dat Hristos, victima desavarsita, cel care nu doar ca-si iarta calaul dar moare pentru el. Moartea de bunavoie ca forma concreta a iertarii... acesta cred ca e raspunsul... sau vorba unui prienten de-al meu... "a-L urma pe Hristos inseamna sa inghit si galusca asta..."

cred ca asta e si solutia pentru incomunicabilitatea de care pomenesti la inceput: iertarea neconditionata, vinovatia asumata fara rest si lepadarea oricarei judecati a celuilalt... fundamentalist sau liberal... ortodox sau heterodox... polist sau dinamovist...


recitesc. inghit in sec. Tilica

saskiul said...

Corect tot ce scrii. Trebuie să precizez (dacă mai e nevoie): nu îl înţeleg prea bine pe Steinhardt - „dogmaticul”. Există însă la el o deschidere uluitoare (pentru mine) spre tainele acestei lumi, aşa cum se găsesc ele în Artă, în Cultură. Asta mă fascinează la el.
Cerc vicios de bună seamă că există. Cine poate spune că i-a dat de capăt?
Nici măcar ne-deconspirarea preoţilor nu e, cred, problema, cât trâmbiţarea imaculării lor. Whatever.
În privinţa „găluştilor”, hmm, fiecare cu stomacul lui, nu? Istoria a arătat, nu o dată, că perioadele de dictatură, de mizerie şi foamete impuse, gulagurile şi temniţa grea au fost cei mai iscusiţi meşteri de „stomace tari” – de fapt au netezit până la anulare orice moft, orice toană. Există însă „găluşte” şi „găluşte”.
Într-un fel, înclin să-ţi dau dreptate. Se pare că ai înţeles mai repede ca mine că unele năravuri nu au lecuire – de aceea şi predilecţia ta pentru soluţia tăcerii. Eu se vede că încă nu am învăţat această lecţie. Mă văd silit să recunosc: mai am nevoie de ceva ca să pricep, ca să deprind lecţia smeririi. Încă nu ştiu ce nume poartă. Probabil că atunci când voi şti i-am şi dat de capăt acestei „chestiuni”. We’ll see.

Anonymous said...

intr-o singura chestiune as fi oarecum de alta parere: tu consideri ca pot exista galuste prea tari, io cred ca nu sunt decat stomacuri prea sensibile...

caci, dupa mintea mea, stomacul de aia e facut ca cuprinda in sine, ca intr-o pestera, moartea.
Moartea ca o galusca. Fireste, nimic nu-l vulnereaza mai tare decat aceasta implinire a menirii lui...

Altfel, intr-adevar, cand orice as spune nu ar fi decat o devoalare, o tradare a acestei sensibilitati a refuzului ("... sa treaca paharul acesta de la Mine..." spune chiar si El...), a acestui narav e de inteles ca incerc solutia tacerii ca pe un leac.
DEsigur ca de la tacere si pana la smerenie e o cale pe care n-am parcurs-o si nici nu stiu daca ma aflu pe directia cea buna.

Tilica, tot ala

saskiul said...

galustele prea tari sunt, cred, galuste perfide - nici Steinhardt nu cred ca le-ar fi inghitit. el le numea altfel.imi amintesc ca spunea: 'mie imi place sa mananc rahat la propriu.'
eu vad lucrurile asa: este normal si de bun simt sa gresesti, dar la fel de normal mi se pare sa reconsideri ce ai facut si sa ai curajul - adevaratul curaj - sa-ti recunosti eroarea. doar asa vad posibila reconcilierea.
e drept, stomacul meu prea slab mi-a jucat feste si m-a lasat de izbeliste uneori...

in privinta pregatirii pentru moarte, iar sunt de acord - insa asta o stim de mult, de la egipteni, de la greci etc.

raman la parerea ca to speak your mind is best. lucrez inca la 'how', la 'forma', la 'ton', pentru ca (si) tonul face muzica. cred ca exista loc de mai bine in acest sens, cred ca pot imbunatati mult atitudinea mea fata de 'galuste'.

pentru ca iubesc VIATA, LUMINA, CULOAREA mi-e greu sa aleg tacerea. caut, asa cum spuneam, forma imbunatatita de exprimare a gandului meu.

si inca ceva: trebuie sa dau slava cerului sau clipei de inspiratie pentru ca am incercat sa lamuresc lucrurile cu tine (nu spui cine :).