R.I.P. Anca

Mă îngrozeşte sfârşitul violent al lui I. P. Culianu. Printr-o sinapsă involuntară mi-am amitit de sfârşitul violent (în 1985) al unui alt om de excepţie: arhitectul Babu Ursu. Mi-am amintit de el şi aseară, când am revăzut Dreptate în lanţuri (1984), unde erau câteva scene în care apărea un parvenit din stirpea lui Tănase Scatiu şi Dinu Păturică, o canalie ce-a ajuns să lucreze pentru justiţie ca informator şi hit man ca să i se „spele” dosarul. Pe când Dan Piţa îşi turna filmul, Babu şi alţii asemenea erau schingiuiţi în temniţe şi trăiau pe propria piele starea de dreptate în lanţuri.

Aflu azi din presă despre decesul (oarecum aşteptat) al simpaticei Anca Parghel, al cărei videoclip melodios şi electrizant ne-a încântat anul ăsta: Brasil.

Narrow mindedness

Azi, la cinematecă n-am reuşit să prezint – aşa cum mi-am propus – Copacul dorinţelor / Natvris khe (1976, în regia lui Tenghiz Abuladze), ci filmul pe care l-am pregătit pentru săptămâna viitoare şi l-am avut la mine ca back up: Dreptate în lanţuri. Publicul a fost mai puţin numeros ca în alte dăţi. Unii au ieşit din sală în timpul proiecţiei. Alţii (vreo 20) au rămas şi, câtorva chiar le-a plăcut. Sigur, nu şi moraliştilor, puritanilor şi evlavioşilor de o denominaţiune (religioasă, politică) sau alta. La sfârşit, o doamnă în vârstă a zis că filmul a fost prea dur, că îi tulbură, vezi Doamne, drumul spre mântuire. Am întrebat-o dacă Biblia nu i se pare cumva prea dură. A, Vechiul Testament? – zice ea. Nu, zic, Biblia în ansamblul ei. A dat-o cotită (s-ar pricepe de minune la studii bizantine): că ea are câteva versete care-o consolează, că ea are duhovnic şi acela i-a spus că Biblia nu poate fi înţeleasă de mintea omului şi de aceea omul nu se cade s-o citească, pentru a nu se sminti etc. ... O domnişoară de 21 de ani, deghizată-n Santa Clause (ca să-şi bucure colegii cu cadouri) şi studentă - nota bene - la teologie, a zis că n-ar dărui, ca Santa, nimănui acest film. E urât, a adăugat ea. De ce e urât? – am tras-o de limbă. Pentru că un personaj şi-a pus capăt zilelor. Ce îndrăzneală pe regizor!... Când am întrebat-o dacă Biblia i se pare urâtă pentru că Iuda s-a spânzurat, a negat. Nu, zice ea, pentru că sunt destule alte lucruri frumoase acolo. Ca şi cum Dreptate în lanţuri (un film ce are şi el destule lucruri frumoase, închegate de un regizor aflat aproape de apogeul său artistic: Dan Piţa) ar face reclamă la sinucideri şi la sinucigaşi. Ca şi cum n-ar avea o secvenţă (ce poate fi citită cu folos în „cheie duhovnicească”) în care un preot bătrân, „vechi de zile” (Vasile Niţulescu) spune că astfel de păcate (precum sinuciderea) au o taină pe care omul n-o poate pătrunde şi ale căror consecinţe rele omul nu le poate şti. De aceea refuză (chiar şi îmbiat cu bani) să facă slujbă de îngropăciune pentru cel ce şi-a curmat viaţa. Fata – înainte de a ne despărţi, când şi-a luat rămas bun de la noi cu un „Săru' mâna!” - a mai adăugat: Ostrov, da, ăla film fain... Culianu evergreen: „Pericolul fundamentalismului în sânul ortodoxiei nu s-a stins. Dimpotrivă, azi pare mai puternic ca niciodată”. Acest tip de raportare la cele sfinte mi-a amintit involuntar de Jesus of Montreal. Acolo, un preot romano-catolic (cu viaţa lui personală, cu secretele şi minciunile lui) apără ignoranţa enoriaşilor şi, în ultimă instanţă, nevoia lor de idolatrie, de pietate dulceagă, de ilustrare şi festivism, de paradă religioasă. Ori, în savurosul (şi zguduitorul) film al lui Denis Arcand, grupul de actori neconformişti (conduşi de Daniel Coulombe) tocmai asta doreau să dărâme cu remixul lor la povestea Patimilor: prejudecăţile, bigotismul, îngustimea de spirit, prostia în ultimă instanţă. Prostia care – vorba lui Oscar Wilde: there is no sin except stupidity – este singurul păcat al omului. After all, the narrow path isn't the same with narrow mindedness...
...După fiecare proiecţie organizată sub umbrela ASCOR-ului mă întreb: What on earth am I doing here? Wouldn’t it be better to quit? Dar mă gândesc că vin – din fericire – şi tineri (sau mai puţin tineri) care – fără prejudecăţi, fără să fie brainwashed - vor să vadă un film, vor să-şi hrănească (şi) cu astfel (mai ales cu astfel) de filme – „vechi”, clasice, thought provoking ­– dragostea de cinema. De cinema înţeles ca (re)trăire, ca imaginare a unui timp mitic, magic, restaurator.