Copacul dorinţelor

În sfârşit ne-am făcut timp să vedem (la TV) un film în premieră. Am prins pe ProCinema, la emisiunea lui CTP, filmul gruzin al lui Tenghiz Abuladze Natvris khe / Copacul dorinţelor (1976). Pe Abuladze aveam să-l descopăr – întâlnire crucială - în 1990, o dată cu a sa Pokajanie / Căinţă – poate ultimul mare film din spaţiul (ex)USSR pe care l-am văzut.
Abuladze practică un cinema pur-sânge, mai aproape de Paradjanov decât de Tarkovski (contrar celor afirmate de CTP). Copacul... reia marile teme universale: iubirea neîmplinită (sau împlinită dincolo, în cer, pentru că „trei lucruri nu se găsesc pe pământ: o scară până la cer, un pod peste mare şi dreptate”), nebunia, revoluţia. Da, am regăsit aici şi varianta gruzină a Bubulinei (din Zorba the Greek), şi cadrul rural, primitiv, pre-modern, şi natură şi natură umană. Aşteptăm să vedem şi Ruga - prima parte a trilogiei.
CTP vorbea despre „filmul apăsat” (Abuladze, Tarkovski etc.) vs. „filmul-clip”. E clar, e limpede ca lumina zilei: epidemia producţiilor-„clip”, a producţiilor gen soap sau sit-com e necruţătoare. A afectat (asemenea politicii) milioane de minţi despre care puteai să juri că nu-şi vor trăda crezul şi nu vor da galaxia Gutenburg pe galaxia imaginilor. A imaginilor golite de sens, a imaginilor ademenitor-înnebunitoare. În ziua de azi, vizionarea unui film ca al lui Abuladze este un lux pe care puţini şi-l mai îngăduie. De fapt, în era loisir-ului generalizat, în bâlciul derizoriului ce se întinde peste tot, interesul pentru alte filme decât cele obligatoriu americane şi „contemporane” (recente) echivalează cu interesul pentru o limbă moartă. Presupune izolare şi marginalizare. So what? Răsplata pe care ţi-o oferă o capodoperă îşi merită sacrificiul.