În Singurǎtatea florilor (1976), un medic (doctorul Pavel) dintr-o mare întreprindere bucureşteană, un om la apogeu, realizat pe plan profesional, este un însingurat şi un ratat în viaţa sentimentalǎ. Nu mai are familie (a divorţat datoritǎ unei legǎturi pasagere), s-a înstrǎinat de propria-i fiicǎ adolescentă, care tocmai a picat la facultate („A dat la facultatea de poduri şi şosele, mai cu seamǎ de şosele...Va deveni o excelentǎ specialistǎ în fǎcutul şoselelor şi al trotuarelor - mai ales al trotuarelor” - glumeşte amar maicǎ-sa), nu are prieteni, dar întâlneşte într-o bunǎ zi un taxi driver hâtru şi sfǎtos, un duhovnic socratic al timpurilor moderne (magistral jucat de Toma Caragiu) care-l plimbǎ prin Bucureşti încoace şi-ncolo, pentru...a-l scǎpa de un buchet de flori. Florile i-au fost aduse de cineva din partea unei femei necunoscute, al cărei nume nu-i spune nimic. Nu reuşeşte sǎ scape de acele flori pentru cǎ, de fiecare datǎ, în mâna lui florile pǎreau de plastic, pǎreau moarte.
Ultima sa vizitǎ cu taxiul din acea zi grea (iar el nu este nici obişnuit, nici pregǎtit sǎ aibe zile grele) o face acasă la fratele sǎu, Dumitru (Colea Rǎutu) - un muncitor în pragul pensionării, ce tocmai îşi serba ziua onomastică alături de prieteni şi pe care nu-l mai vǎzuse cam de multǎ vreme. Ajunge astfel într-un alt mediu: un mediu muncitoresc, de „oameni fǎrǎ carte”, dar mai curaţi, deşi mai puţin sofisticaţi sufleteşte. Memorabilǎ rǎfuiala dintre fraţi, în grǎdinǎ, în vie, printre ciorchini de struguri tomnatici. Doctorul îşi mustrǎ fratele sǎ nu mai fumeze aşa mult („fumatul e sinucidere curată”), sǎ nu mai bea (vin, cafea), sǎ nu-şi mai batǎ joc de viaţa lui. Rǎspunsul muncitorului (care şi-a sacrificat tinereţea pentru ca fratele sǎu sǎ poatǎ studia): „O fi, dar sǎ ştii cǎ n-aş schimba locul cu tine. Tu însǎ îţi baţi joc de vieţile altora. Crezi tu cǎ existǎ pe lume un om mai singur pe lume, un om care sǎ fi fǎcut totul ca sǎ rǎmânǎ singur? Nevastǎ nu mai ai, fatǎ nu mai ai, prieteni n-ai avut niciodatǎ...” „Poate ar trebui sǎ mulţumesc lui Dumnezeu cǎ mai am un frate...” – zice doctorul ironic. „N-ar fi rǎu, dar tu nici Dumnezeu nu mai ai.” „Ce, acum ai devenit bigot?” i-o-ntoarce doctorul, caustic. „Nu, nu cǎ nu m-am gândit la Ăla de sus. Poate aş crede dacǎ El s-ar gândi câtuşi de puţin sǎ existe. Mǎ gândeam la ăla care se cheamǎ bucuria de a trǎi printre oameni, pentru oameni, ca oamenii...De ce sǎ nu beau cafea? Ce se poate întâmpla? Sǎ mor mai devreme decât trebuie?...Atâta pagubǎ. Tu însǎ, frate, eşti obligat sǎ te pǎzeşti de moarte! Da, da...Ca sǎ-ţi rǎmânǎ cât mai mulţi ani sǎ poţi începe o altǎ viaţǎ. S-o uiţi pe asta şi s-o dai dracului. Şi sǎ-ncepi alta. Alta frate, alta...”
Singurătatea florilor nu place datorită limbajului cinematografic folosit. Regia (Mihai Constantinescu) este la limita mediocrului. Povestea acestui personaj însă (frate bun cu magnatul din Citizen Kane, cu doctorul Hristea din Faleze de nisip, cu actorul Andrei, jucat de Ion Dichiseanu în 100 de lei – filme de referinţă în cinematograful mondial şi, respectiv, românesc), care „a făcut totul ca să rămână singur”, trimite la o mini-odisee în infernul singurǎtǎţii noastre, pe care îl creǎm cu propria noastrǎ indiferenţǎ. Doctorul Pavel (interpretat de Radu Beligan) este însǎ mai norocos decât cei trei confraţi ai sǎi pomeniţi mai sus prin faptul cǎ, asemenea Apostolului al cǎrui nume îl poartǎ, are parte de câteva întâlniri providenţiale: cu fiica acum majorǎ şi independentǎ (Micaela Caracaş), cu fosta soţie (Valeria Gagealov), cu un fost prieten pe care l-a trǎdat cândva (George Constantin), cu un fost elev (Constantin Fugaşin) din vremea când doctorul avea nişte ore de biologie la un liceu şi împuia capul elevilor săi cu lozinci, şi mai ales cu taximetristul bon homme) – prilejuri de „zile mari” ce îi transformǎ cǎlǎtoria cenuşie, plinǎ de poticneli, într-un posibil drum al Damascului.
Epilogul poveştii scrise de Octav Pancu-Iaşi (după o idee de Theodor Mazilu)? Doctorul şi al sǎu taximetrist-duhovnic (un adevărat maestru al firescului) nu mai merg cu maşina „tot înainte”, ci - simbolic, metanoic, restaurator – vireazǎ înapoi cu 180 de grade. Pentru cǎ, aşa cum se spune pilduitor in film, „atunci când ceva nu merge în urmǎ, sǎ nu mergi prea repede înainte”.
