Rock'n'rolling the stone

Mǎ întreb dacǎ nu cumva suferinţa despre care se vorbeşte în II Cor. 7.10 („For godly sorrow produces repentance to salvation, not to be regretted; but the sorrow of the world produces death.”) este cea care l-a inspirat şi pe Lucian Blaga sǎ scrie poezia sa, „Laudǎ suferinţei” (din volumul Ce aude unicornul?):

Atâţia dintre semeni nu prea ştiu
ce să înceapă-n zori cu suferinţa.
Ei nu-şi dau seama nici spre seară de prilejul
chemat să-nalţe mersul, cunoştinţa.

Suferinţa poate fi întuneric, tăciune în inimă,
pe frunţi albastru ger,
pe coapsă ea poate fi pecete arsă cu fier,
în bulgăre de ţărână
o lacrimă sau sâmbure de cer.

Nu mai calcă pe pământ
cine calcă-n suferinţă.
Ea schimbă la faţă argila, o schimbă în duh
ce poate fi pipăit, duios, cu stiinţă.

Tată, carele eşti şi vei fi,
nu ne despoia, nu ne sărăci,
nu alunga de pe tărâmuri orice suferinţă.
Alungă pe aceea doar care destramă,
dar nu pe-aceea care întăreşte
fiinţa-ntru fiinţă.

Fă ca semenii noştri,
de la oameni la albine,
de la-nvingători la biruiţi,
de la-ncoronaţi la răstigniţi, să ia aminte
că există pretutindeni şi această suferinţă,
până astăzi şi de-acum înainte
singura legătură între noi şi tine.

Gǎsim şi la Blaga aceeaşi opoziţie între suferinţa „care destramǎ” („the sorrow of the world”) şi cea care „întǎreşte fiinţa întru fiinţǎ” („godly sorrow”), „prilej chemat să-nalţe mersul, cunoştinţa”, „singura legǎturǎ între om şi Tatǎl ceresc”. Sensul vieţii poate fi şi acesta: rock’n’rolling the stone – precum Sisif, deprinderea cu suferinţa ce „schimbă la faţă argila, o schimbă în duh ce poate fi pipăit, duios, cu stiinţă”.