Tuesday 9 June 2009

Δ ABC = Δ A’B’C’

Scriitorul în dialog cu Vampa, în ajunul plecării în Zonă:

S: „Scumpo, lumea este cumplit de plictisitoare! Nu există nici stafii, nici farfurii zburătoare. Universul este dirijat de nişte legi de fier. Spre marea noastră dezamăgire, ele sunt de nezdruncinat. Nu spera să vezi farfurii zburătoare...”

V: „D-ta negi şi existenţa Triunghiului Bermudelor?

S: „Nu există Triunghiul Bermudelor! Există Triunghiul ABC egal cu triunghiul A’B’C’. Simţi ce plictiseală jalnică include această definiţie? În Evul Mediu era interesant: fiecare casă avea duhul ei, în fiecare biserică era prezent Dumnezeu. Oamenii erau tineri. Acum, fiecare al patrulea om e bătrân. Mare plictiseală, scumpo!

V: „Bine, dar chiar d-ta spuneai că Zona este rezultatul unei supercivilizaţii...

S: „Care este şi ea, pesemne, dirijată de nişte legi de fier, de asemenea plicticoase. Şi fără Dumnezeu, bineînţeles, şi fără niciun duh. Deoarece, dacă Dumnezeu este reprezentat de triunghiul acela, atunci eu nu ştiu ce să mai cred...”

Eram prin clasa a VI-a când am văzut prima oară Stalker / Călăuza şi tocmai învăţasem la geometrie despre congruenţa triunghiurilor...Replica referitoare la „triunghiul ABC egal cu triunghiul A’B’C’” m-a bucurat mult. Era, cu siguranţă, una din puţinele inteligibile - pentru mine - din acel fiilm. Cincisprezece ani mai târziu, Berdiaev (şi ceilalţi autori de teologie ortodoxă) avea să mă ajute să înţeleg de ce în bisericile medievale (şi în cele de azi care se încăpăţânează să păstreze liturghia de început de Ev Mediu, a lui Ioan Gură de Aur) există – în chip tainic, sacramental - Dumnezeu. De ce fiecare casă („mica biserică”) mai păstrează - acum, ca şi atunci - din duhul bisericii (care este, de fapt, al Bisericii). De ce, în fine, omul care îşi netezeşte gândurile astfel (contrar logicii Scriitorului, care e însăşi logica pragmatică, utilitaristă, a acestui veac, a lumii dintotdeauna) nu se simte robit de demonul plictiselii (akediei) ci, asemenea Călăuzei, simte că vrea şi că poate să se roage pentru aproapele său astfel: „Să se împlinească ceea ce şi-au pus în gând. Să creadă. Să râdă de ‚înaltele’ lor pasiuni; ele nu izvorăsc dintr-o energie sufletească, nu sunt decât nişte fricţiuni între noi şi lumea exterioară. Să capete încredere în ei înşişi. Să devină neajutoraţi ca pruncii deoarece slăbiciunea e măreaţă, iar forţa e demnă de dispreţ. Când se naşte, omul e slab, iar atunci când moare el ajunge aspru, rigid. Copacul, când e tânăr, e fraged; după ce creşte se aspreşte. Duritatea şi forţa prevestesc moartea. Frăgezimea şi slăbiciunea exprimă prospeţimea vieţii. Nimic din ceea ce s-a asprit nu poate să învingă...” Peste ani aveam să descopăr că această rugăciune a fost remixată de Tarkovski după câteva idei din Hermann Hesse. Şi tot asemenea Călăuzei, omul ce se hrăneşte din Lumina Taborului – nu se poate altfel - năzuieşte mereu spre mai bine, spre mai frumos (în sens filocalic), ca-n versurile lui Arseni Tarkovski (tatăl regizorului, un rafinat poet) recitate de Stalker în antecamera Zonei în prezenţa apaticilor şi flegmaticilor însoţitori (Scriitorul şi Profesorul):

A zburat vara în goană, ca şi cum n-ar fi fost

Mai sunt zile calde, dar nu e de ajuns

Tot ce s-a putut s-a împlinit lesne

Mi-a căzut în palmă, dar nu e de ajuns

Nici răul şi nici binele n-a venit din senin

Avem în faţă lumina, dar nu e de ajuns

Viaţa m-a ocrotit, m-a luat sub aripă

Sunt un om norocos, dar nu e de ajuns

Frunzişul mi-e întreg, ramurile neatinse

E limpede ziua, dar nici asta nu e de ajuns...”

Weekend a la Cluj

De Rusalii şi de Praznicul Sf. Treimi am ajuns, împreună cu Tatiana & Claudiu, la mănăstirea Ciucea din jud. Cluj. Impresionantă schimbare la faţă a fostului complex mănăstiresc proiectat de familia poetului Octavian Goga, devenit sub comunişti spaţiu muzeal. Aşa cum arată acum poate sta oricând alături de aşezământul monahal recent construit la Şinca Veche. Cele două Sf. Liturghii din paraclisul mănăstirii (master of ceremonies: Pr. I.G.) intră la categoria unforgettable. La fel şi plimbarea prin Grădina Botanică din Cluj, la fix o zi după proiecţiile cu Pas în doi şi Concurs – în prezenţa regizorului (Dan Piţa) – pe care le-am ratat. Clujul, ca şi satele din împrejurimi, din altă lume. Un fel de „stat în stat”, atmosferă budapestană, confort occidental.