În Psalmul 151 melancolicul Lucian Blaga evocă starea de elegie ce cuprinde omul părăsit de „starea de graţie”. (Sau omul care, el însuşi, a părăsit – printr-un derapaj – starea de wellness, de negrăită bucurie, de extaz, când toată lumea e a sa.) Poemul deplânge „pierderea zeului” care, „prin primăveri, prin ierni, prin toamne”, va fi fost cândva „al seminţiilor şi-al regelui David”. Dar acum? „Unde eşti acum?” se întreabă sufletul pustiu al celui care spune: „s-ar putea să fii trecutul, Doamne”. Starea nu este „atee”, ci „post religioasă”, următoare sfintei clipe când – mărturiseşte poetul către zeul său: „ai fost cândva şi-al meu, prin toate”.
Atmosfera e de waste land. Aducerea-aminte e „puternică şi mare”. Geamătul e mut: „Nu te mai văd, dar te mai simt în noapte.” Nostalgia e full time, „cum ciungul simte o durere-n mâna pe care n-o mai are”. Blaga scrie, în Psalmul 151, despre grijile care nu te lasă să dormi sau te deşteaptă din somn „dumineca şi toată săptămâna”.
În Jurnalul fericirii însă Nicolae Steinhardt scrie şi, datorită vigilenţei „băieţilor cu ochi albaştri”, rescrie despre fericirea ce-l ţinea, în temniţă, treaz în toiul nopţii. Aşa i s-a întâmplat, aflăm, mult timp după ce a primit botezul. Doar din bucurie („out of sheer joy, aus lauter Freude”) i se întâmpla să deschidă brusc ochii, fiind cuprins de o stare euforică, „izvoditoare nu de adormire – ca la stupefiante – ci de veghe, de viaţă supraintensă”. De somn îi ardea lui atunci? Răspunsul său: „Nu, de prea plin îmi venea să mă reped jos din pat ori de pe prici, să alerg, să strig de bucurie, să-i zgâlţâi şi pe ceilalţi, să le spun cât sunt de fericit , să-i rog să-şi dea seama ce comoară posedă cu toţii…ce tranchilizant fără prescripţie medicală. Noroc de mine că străşnicia regulamentului mă împiedică să mă dau în spectacol.”
În toate comentariile sale prin care urmărea să arate că arta este „nostalgia lui Dumnezeu, dorul de Dumnezeu”, un „imn de slavă a creaţiei”, iar cultura - în care nu contenea să desluşească fondul moral, sensul, mesajul, cugetul – „nu este mai puţin caldă, vivace, puternică decât viaţa însăşi”, Nicolae Steinhardt Îl dădea la iveală pe Dumnezeul ascuns, „cel în care spui că nu crezi”. Pe El găsea de cuviinţă să-L cinstească, să-l descopere în poeme, în proză, în muzici sau filme aparţinând unor creatori-artişti care – dintr-o pricină sau alta – se socoteau atei, necredincioşi, liber cugetători etc.. Pentru conformitate, o scenă dostoievskiană: „Tu ateu? Aida de, eşti mult prea vesel”. (Dostoievski în Adolescentul) Sau ca atunci când Papa, următor vizionării filmului Evanghelia după Matei, ar fi dorit să-l îmbrăţişeze părinteşte pe regizor. Acesta, (Pier Paolo Pasolini), vădit surprins, se fereşte: „Dar, Părinte, eu sunt ateu!” „Nu mă interesează ce crezi tu, filmul tău însă poartă cu el un mesaj profund creştin. Hai, vino acum să te îmbrăţişez!” De altfel, Pasolini însuşi a recunoscut: „Sunt un ateu care trăieşte cu nostalgia unei credinţe.”
Poate că filocalia lui Nicolae Steinhardt se adresează nu atât celor siguri de „identitatea lor duhovnicească”, cât celor ce trăiesc „cu nostalgia unei credinţe”. Pe Steinhardt călătoriile şi incursiunile în lumea culturii l-au învăţat, aşa cum avea să afirme în Primejdia mărturisirii, că „străinul a cărui scară de valori şi ale cărui puncte cardinale sunt altele decât ale noastre, este totuşi aproapele nostru, vecinul nostru (cum spun englezii), semenul nostru adică, în înţelesul cel mai ontologic şi mai teribil al termenului”. Pentru el nici călătoriile şi nici intrarea în labirintul culturii nu au fost pretext al unei „dezrădăcinări”. Acestea pot fi, într-adevăr, periculoase pentru „cei fără temelie lăuntrică, cei versatili şi uşuratici”. Pentru ceilalţi – infinit mai puţin numeroşi, e drept – „contactul cu alte universuri nu este decât îmbogăţire, izvor de mai multă îngăduinţă şi de înţelegere a nesfârşitei exuberanţe a creaţiei”.
