Atâţia oameni – spune Lucian Blaga în poemul său, „Laudă suferinţei”, nu ştiu să desluşească-n zori (în zorii vieţii, cum ar veni) rostul suferinţei (înţeleasă ca în
Corinteni II, 7.10: „
întristare cea după Dumnezeu”, care „
aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău”), dar – continuă poetul – „
nu-şi dau seama nici spre seară de prilejul chemat să-nalţe mersul, cunoştinţa”. Fericita întristare („godly gfrief”) - „sâmbure de cer” - este levitaţie: „Nu mai calca pe pământ / cine calcă-n suferinţă. / Ea schimbă la faţă argila, o schimbă în duh / ce poate fi pipăit, duios, cu ştiinţă”.
Iar celor scrise de Apostol în Corinteni I, 1 („Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi, (....) pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari, (...) pe cele de neam jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt, (...) ca nici un trup să nu se laude înaintea lui Dumnezeu. (...) Pentru ca, după cum este scris: "Cel ce se laudă în Domnul să se laude") le răspunde (în Stalker) Călăuza - acest Ace of Base umilit şi obidit - atunci când se roagă pentru Profesor şi Scriitor, la intrarea în Zonă: „Să devină neajutoraţi ca pruncii deoarece slăbiciunea e măreaţă, iar forţa e demnă de dispreţ. Când se naşte, omul e slab, iar atunci când moare el ajunge aspru, rigid. Copacul, când e tânăr e fraged; după ce creşte, se aspreşte. Duritatea şi forţa prevestesc moartea. Frăgezimea şi slăbiciunea exprimă prospeţimea vieţii. Nimic din ce s-a asprit nu poate să învingă.” De ce? Pentru ca oamenii „înţelepţi după trup” (asemenea Scriitorului şi Profesorului) să ajungă „să capete încredere în ei înşişi, să se împlinească ceea ce şi-au pus în gând, să creadă, să râdă de ‚înaltele’ lor pasiuni – ele nu izvorăsc dintr-o energie sufletească, nu sunt decât nişte fricţiuni între noi şi lumea exterioară”, să fie ruşinaţi de cei nebuni (asemenea Călăuzei, pe care îl consideră debil mintal). Pentru ca „cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari, cele de neam jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt”.
Warning: listening to contemporary music may be an acquired taste. I am now able to share new pieces of Romanian contemporary music (synthesizer + various classical instruments) by Adrian Enescu, with permission granted by the composer himself: 
Atâţia oameni – spune Lucian Blaga în poemul său, „Laudă suferinţei”, nu ştiu să desluşească-n zori (în zorii vieţii, cum ar veni) rostul suferinţei (înţeleasă ca în Corinteni II, 7.10: „întristare cea după Dumnezeu”, care „aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău”), dar – continuă poetul – „nu-şi dau seama nici spre seară de prilejul chemat să-nalţe mersul, cunoştinţa”. Fericita întristare („godly gfrief”) - „sâmbure de cer” - este levitaţie: „Nu mai calca pe pământ / cine calcă-n suferinţă. / Ea schimbă la faţă argila, o schimbă în duh / ce poate fi pipăit, duios, cu ştiinţă”.
