Turkish delight

Nicu Steinhardt către un ofiţer de Securitate care l-a vizitat acasă pentru a-l chestiona cu privire la vizita lui Steinhardt în Occident, unde s-a întâlnit cu personalităţi din diaspora românească: „Serviţi vă rog nişte rahat. Eu mănânc rahat la propriu, nu şi la figurat.” Eliberat din închisoare (dar mai ales din închisoarea interioară în care – dacă ar fi să-i credem mărturia - l-au ţinut capriciile, toanele, invidia, îngâmfarea, micile-mari răutăţi până să ajungă în temniţă) Steinhardt avea să le spună răsfăţaţilor acestei lumi, în ton cu Noica şi cu Ghiţă Blidaru (alias Nae Ionescu, în cartea lui Mihail Sebastian, De două mii de ani): „Nelinişti? De unde luaţi voi nelinişti în lumea asta plină de certitudini? Simplul fapt al soarelui care se ridică şi apune nu ajunge pentru pacea voastră?”

...Anii de temniţă grea pare că i-au învăţat – pe Steinhardt, pe Noica şi pe atâţia alţi martiri cu feţe cuvioase - să trăiască înţelepciunea: The greatest wealth is contentment with a little.

Bartholdy, Brahms, Musorgski

Prin 1991 aveam să petrec câteva zile la Costineşti – pe atunci gazda singurului Festival al filmului din România. În centrul staţiunii erau câteva tarabe unde se vindeau casete audio (poloneze, cred) cu diverse muzici. Între ele şi albumul lui Tomita ce conţinea prelucrări la synthesizer după pagini celebre de Ravel (Bolero, Pavana, Daphnis & Chloe etc.). L-am cumpărat fără să stau pe gânduri – eram dornic să ascult cât mai multă muzică electronică iar Vangelis, Jean Michel Jarre şi Adrian Enescu pe care-i ştiam deja m-au cucerit cu poemele lor simfonic-electronice. Foarte curând aveam să-mi procur şi prelucrarea electronică după Tablouri dintr-o expoziţie de Musorgski, realizat de acelaşi Tomita. Câteva pasaje de acolo au continuat să mă urmărească multă vreme: Promenade, The Old Castle, Ballet of the Chicks, The Two Jews, The Great Gate of Kiev, Baba Yaga. După nişte ani am ascultat şi varianta simfonică a Tablourilor tot la filarmonica din Timişoara.

În seara asta am reascultat (în aceeaşi sală încălzită de respiraţia publicului – destul de numeros - şi de vreo două radiatoare montate ad-hoc pe scenă, printre instrumente) Tablourile lui Musorgski, alături de Scherzo de Felix Mendelssohn Bartholdy şi Concertul pentru vioară şi orchestră, op.77 de Brahms – dirijor: Walter Hilgers, violonist: Remus Azoiţei.

Nut case

Nebunul e individul a cărui nebunie - asemenea nebuniei personajelor tarkovskiene: Andrei Roublev, Kris, Berton, the Stalker, Domenico, Andrei, Alexander - nu se acordă cu nebunia celor mulţi. Sau, cum se spune în Pateric, „Va veni vremea ca oamenii să înnebunească şi, când vor vedea pe cineva că nu înnebuneşte, se vor scula asupra lui, zicându-i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor.”

None so blind as those who won’t see. Probabil că, tălmâcite-n româneşte, aceste vorbe devin: nimeni nu e cu adevărat nebun decât cel care se încăpăţânează să nu vadă (= să nu înţeleagă, să nu priceapă cu ochii minţii) ce şi cum se cuvine. Şi tot la insight ajungem. Dar câtă trudă, câtă experienţă (=erori din care am tras povaţă) până s-ajungem să dobândim vederea interioară - o aventură de-o viaţă...

La voie lactée

La voie lactée – în regia lui Louis Buñuel - nu este printre filmele mele „de suflet”, dar l-am găsit extrem de savuros, mai savuros chiar decât Le charme discret de la bourgeoisie, cu care a fost comparat (stilistic). Înclin să dau dreptate rândurilor critice din antologia Halliwell’s: „A picaresque examination of Catholic doctrine, full of surface but requiring special knowledge for full appreciation.” Nu am cunoştinţele (teologice) necesare ca să-l gust în profunzime, astfel că m-am amuzat doar şi m-am bucurat că traiesc în veacul XXI, când arderile pe rug şi anatemele sunt – pentru mine, cel putin, pentru habitat-ul unde traiesc – de domeniul trecutului, când ai libertatea să refuzi o conversaţie (o persoană, sau chiar mai multe), dacă te zgârie excesul de „evlavie” şi de „corectitudine religioasă”. Acum – slavă cerului - ai dreptul să alegi. De fapt poate că pe aici trebuie căutat sâmburele operei lui Buñuel: imensa iritare faţă de pretenţiile de „corectitudine religioasă” ale semenilor să (cler sau laici), faţă de ipocrizie şi prostie. Eu însă îi dau în continuare dreptate lui Bergman, atunci când scrie despre felul în care filmul reuşeşte să capteze atmosfera tainică a visului: „Filmul, când nu este document, este vis. De aceea Tarkovski este cel mai mare dintre toţi. El se mişcă în camera viselor cu naturaleţe. El nu explică nimic şi în definitiv, ce-ar putea explica? El este un vizionar care a reuşit să-şi pună în scenă viziunile, folosind cel mai greu, dar totodată cel mai simplu dintre procedee. Toata viaţa am bătut la uşile camerelor în care el se mişcă cu atâta naturaleţe. Doar rareori am reuşit să mă furişez acolo.” Şi Buñuel se mişcă prin „camera viselor”, dar fără naturaleţea unicului Tarkovski. Bergman îl pomeneşte şi pe el, alături de Kurosawa, Mizoguchi, Fellini, Dreyer...

Bunuel, după cum observa unii comentatori, explică prea mult şi prea obsesiv cât de tare (şi în ce fel) reuşea să-l enerveze obtuzitatea, fanatismul, întunecimile mai vechi sau mai noi.

Angels in America

Actorii din Angels in America m-au convins (Al Pacino, Emma Thompson, Meryl Streep, Ben Shenkman – acesta a mai apărut într-un rol episodic în Pi), în ciuda viziunii regizorale cam puerile, după gustul meu. Păcat, pentru că altfel povestea mi se pare ofertantă: un grup de personaje „cu probleme” îşi intersectează destinele. Ce-i uneşte? Aceeaşi orientare sexuală „pe invers”. Doi dintre ei („maestrul” Pacino şi „discipolul” Patrick Wilson) sunt implicaţi în lumea influentă a avocaţilor (cu uşi deschise la Casa Alba), un altul (Jeffrey Wright) este nurse afro-american, altul este descendent al unei familii aristocrate cu renume (Justin Kirk), în fine unul e un intelectual evreu (Ben Shenkman) ce contestă democraţia americană actuală în numele superioritaţii rasiale filo-semite. Ei bine, această „anomalie” a lor este expusă „la vedere”, ori bine dosită îndărătul unei morale habotnice (Pacino şi Wilson sunt complici la săvârşirea unor mari nedreptaţi juridice împotriva unor minoritari, inclusiv a unor gay). The hideous thing, afectează (cum altfel?) vieţile celorlalti - a soţiei „discipolului” (Marie-Louise Parker), dar şi umanizează un pic o femeie mormonă (Meryl Streep) al carui fiu – educat şi el în spiritul acestei religii – i se confesează într-o bună zi la telefon (căsătorit fiind) că e „pe invers”.

Piesa de rezistenţă a filmului (în intenţia regizorului Mike Nichols) se vrea lupta personajelor cu „necuratul”, cu remuşcările, redată – vai, atât de kitschos, de glamorous - printr-un lung şir de „viziuni magice” şi „arătări” de „îngeri” (dar suntem departe, departe de armonia şi subtilitatea lui Wenders din Wings of Desire). Din nefericire însă, aceste „prezenţe” sunt mai degrabă caraghioase (once again: to me, for one man's meat is another man's poison), iar Nichols le aduce pe ecran cu maximum de special effects, hotarul dintre real şi ireal fiind desenat cam stângaci şi fără să dea acea atât de necesară senzaţie de ambiguu, de mister, cum reuşiseră la vremea lor un Chaplin sau un Fellini, un Mizoguchi, un Kurosawa, un Bergman, un Buñuel, un Kusturica, un Tarkovski sau un Abuladze, un Paradjanov, un Woody Allen sau un Aronofsky, un Mircea Săucan (Meandre, 100 de lei), Danieluc (Glissando) sau Piţa la noi (cel din Concurs, Dreptate în lanţuri, Pas în doi sau chiar Faleze de nisip). Suntem departe de ceea ce se numeşte cinema pur-sânge (aşa cum l-au înţeles regizorii de mai sus şi altii, desigur). Ce a rezultat este un amalgam de lozinci şi „vorbe de duh”, o „ceartă cu Dumnezeul absent de la datoria de a veghea asupra fericirii oamenilor (pastişe răsuflate după Nietzsche), o serie de frazări ce par decupate mai degraba dintr-un program electoral (axate în principal pe chestiunea homosexualităţii şi a semitismului). Din când în cand, vagi aluzii la Requiem for a Dream (stări halucinatorii) sau All That Jazz – şi aici o asistentă medicală devine, în închipuirile bolnave ale unui suferind de SIDA, un înger (în filmul lui Fosse devenea – preţ de un cadru – mireasa în alb) care-l vizitează în orele de criză, transmiţându-i felurite „mesaje profetice”. Sigur, în gura unui personaj nebun poţi să pui orice. Dar poţi să trans-pui această stare de „transă” şi de „viziune” chiar oricum? Nichols crede că da. Şi, dacă se poate, cât mai „fantastic” posibil – în acceptia că „fantasticul” garantat (comercial) 100% e cel din filmele de (pen)ultimă oră produse la Hollywood (serialele Harry Potter, Lord of the Rings).

Din toată această mega-poveste de aproape 6 ore am rămas cu interpretarea de excepţie a lui Al Pacino şi a celorlalţi actori principali. Din toate situaţiile-limită în care sunt surprinse cel puţin două personaje (îmbolnăvirea cu SIDA) se putea scoate ceva chiar foarte interesant, dacă inteligenţa regizorului ar fi fost productivă şi benefică. Dar n-a fost, iar problemele de conştiinţă au fost „înghiţite” de gustul fantezist al celui care cândva surprindea publicul cu filme ca The Graduate sau Carnal Knowledge.

(Whatever is left of) Russian Art

Primesc pe mail nişte pics cu câteva exponate (naturaliste ori de-a dreptul vulgare, şi – câteva - amuzante) de la expoziţia "Sotz-Art" ce s-a deschis în luna octombrie 2007 la Paris. Produsele (unele chiar interzise de Ministerul rus al Culturii, deci devenite peste noapte celebre) aparţin Galeriei Tretiakov din Moskova – aceeaşi care găzduieşte (încă?) Troiţa lui Rubliov. „Reproducerea fotografică şi reflectarea în oglindă – scria Dostoievski în chiar zorii apariţiei fotografiei şi cinematografului, cu aproape un secol înaintea primelor televizoare şi PC-uri - înseamnă nici pe de parte operă de artă. Dacă şi una şi cealaltă ar fi opere de artă, ne-am putea mulţumi numai cu fotografii şi oglinzi bune, iar atunci Academia de Arte ar constitui o inutilitate. Fidelitatea, exactitatea sunt necesare, pur şi simplu indispensabile, dar ele înseamnă prea puţin. Ele nu sunt decât materialul din care apoi este creată opera de artă; ele constituie instrumentele creaţiei. Într-un tablou, într-o povestire, într-o operă muzicală artistul se vede negreşit.”

Quo Vadis?

rnalis
"Omul nu e nici înger, nici animal; nenorocirea e că cine vrea să devină înger, devine animal!" - aveam să descopăr această sintagmă a lui Blaise Pascal prin 1986, când scriitorul Ion Băieşu a ales-o ca motto pentru romanul său (devenit în 1991 film), Balanţa. Găsesc aici un avertisment puternic. Orice perioadă totalitară, orice teocraţie impusă cu de-a sila a creat monştri. Ingerii croiţi după ideologii sau după canoane bisericeşti aplicate cu zel dictatorial (cum s-a întâmplat în Geneva lui Calvin – vezi descrierea acelei perioade în romanul Castelio de Stefan Zweig) sfârşeau în brute, în fiare. Şi ajungem iarăşi la calea de mijloc, la dreapta docotinţă. Dar câte compromisuri, câte necurăţii s-au săvârşit şi în numele acestei „drepte socotinţe” şi al celor mai nobile idealuri...Nu de alta, dar – vorba lui Toma Caragiu, din scheciul său, Mefisto – în partida jucată între echipa Raiului şi tabăra adversă, arbitrii sunt...cârcotaşi.

Pe de altă parte, Pascal a „demonstrat” utilitatea credinţei în celebrul său pariu – vai, atât de raţional - cu Dumnezeu: „Dacă crezi în Dumnezeu şi se dovedeşte că el nu există,
nu vei fi pierdut nimic, dar dacă nu crezi şi se dovedeşte că
există, vei merge în Iad. Aşadar, este iresponsabil să
fii ateu”.
Tot de la Pascal zicere: "Omul nu este decât o trestie, cea mai fragilă din natură: dar este o trestie gânditoare. Nu este nevoie ca universul întreg să se înverşuneze împotriva lui pentru a-l zdrobi. Un abur, o picătură de apă sunt de ajuns pentru a-l ucide. Dar chiar dacă universul întreg l-ar zdrobi, omul tot ar fi mai nobil decât cel care-l ucide..."

Dostoievski despre om, fericire, literatură & artă

„Omul – scrie Dostoievski – este un mister. Trebuie să aduci acest mister la lumina zilei şi dacă am să-mi dedic toată viaţa acestui ţel, n-am să consider că am pierdut timpul degeaba; eu mă concentrez asupra acestui mister pentru că vreau să fiu om.

Arta este pentru om la fel ca pâinea şi apa. Nevoia de frumos şi de creaţie, care-l întruchipează, este inseparabilă de om, şi fără ea, omul poate că nici n-ar mai fi vrut să trăiască. Omul este însetat de frumos, îl găseşte şi îl acceptă fără niciun fel de condiţii, asta numai pentru că este frumos, i se închină cu evlavie fără să se întrebe la ce îi este util şi ce poate cumpăra în schimbul lui. Nevoia de frumos se simte cel mai mult atunci când omul se află în divergenţă cu realitatea, în dezacord, în luptă, adică atunci când trăieşte cel mai intens, atunci când în el se manifestă cea mai firească dorinţă de armonie, de linişte, iar în frumos există şi armonie şi linişte...Dacă n-ar fi existat pildele frumoase omul n-ar fi putut trăi cu adevărat, căci frumuseţea va salva omenirea. Iar salvarea ne-o vor aduce cultura şi femeia.

Noi scriem pentru aceia care sunt capabili, cât de cât, să înţeleagă. Arta ajută intens, temeinic, dezvoltării umane, acţionând asupra omului în mod expresiv, metaforic. Critica are acelaşi rol logic în procesul dezvoltării umane ca şi arta.

Arta va fi cu atât mai utilă intereselor omului cu cât este mai liberă în dezvoltarea sa.”

Aplicaţie practică: dintre toate cărţile pământului, Dostoievski alege tocmai Don Quijote, „cea mai tristă dintre toate” – carte pe care „trebuie s-o aibă cu el fiecare om la judecata de apoi. Îi va dezvălui taina adâncă, fatală a omului, a întregii umanităţi. Îi va dezvălui neasemuita frumuseţe a omului, neasemuita sa puritate, înţelepciunea, neprihănirea, simplitatea, totala lipsă de răutate”.

Cine este Dostoievski? „Vreau să vă spun despre mine că sunt, am fost şi voi fi (ştiu prea bine) până la moarte, fiul secolului, al necredinţei şi al îndoielii”.

Ce sunt oamenii? „Oamenii buni îşi caută idealurile”.

Ce e fericirea? „Fericirea nu e în fericire, ci în dobândirea ei”.