"Omul nu e nici înger, nici animal; nenorocirea e că cine vrea să devină înger, devine animal!" - aveam să descopăr această sintagmă a lui Blaise Pascal prin 1986, când scriitorul Ion Băieşu a ales-o ca motto pentru romanul său (devenit în 1991 film), Balanţa. Găsesc aici un avertisment puternic. Orice perioadă totalitară, orice teocraţie impusă cu de-a sila a creat monştri. Ingerii croiţi după ideologii sau după canoane bisericeşti aplicate cu zel dictatorial (cum s-a întâmplat în Geneva lui Calvin – vezi descrierea acelei perioade în romanul Castelio de Stefan Zweig) sfârşeau în brute, în fiare. Şi ajungem iarăşi la calea de mijloc, la dreapta docotinţă. Dar câte compromisuri, câte necurăţii s-au săvârşit şi în numele acestei „drepte socotinţe” şi al celor mai nobile idealuri...Nu de alta, dar – vorba lui Toma Caragiu, din scheciul său, Mefisto – în partida jucată între echipa Raiului şi tabăra adversă, arbitrii sunt...cârcotaşi. Pe de altă parte, Pascal a „demonstrat” utilitatea credinţei în celebrul său pariu – vai, atât de raţional - cu Dumnezeu: „Dacă crezi în Dumnezeu şi se dovedeşte că el nu există,
nu vei fi pierdut nimic, dar dacă nu crezi şi se dovedeşte că
există, vei merge în Iad. Aşadar, este iresponsabil să
fii ateu”.
Tot de la Pascal zicere: "Omul nu este decât o trestie, cea mai fragilă din natură: dar este o trestie gânditoare. Nu este nevoie ca universul întreg să se înverşuneze împotriva lui pentru a-l zdrobi. Un abur, o picătură de apă sunt de ajuns pentru a-l ucide. Dar chiar dacă universul întreg l-ar zdrobi, omul tot ar fi mai nobil decât cel care-l ucide..."
No comments:
Post a Comment