Thursday 28 January 2010

De pildă

Recitesc în Pateric: „Într-o cetate era o femeie frumoasă şi mulţi ibovnici avea. Şi venind la dânsa un boier, i-a zis: Făgăduieşte-te mie că vei păzi curăţenia şi eu te iau de femeie. Iar ea s-a făgăduit. Şi luând-o, a dus-o la casa sa, iar ibovnicii ei căutând-o ziceau: Cutare boier a luat-o la casa lui. Deci de vom merge la casa lui şi va afla, ne pedepseşte; ci veniţi pe după casă, să-i fluierăm ei şi cunoscând ea glasul fluierăturii, se pogoară la noi şi noi nevinovaţi ne aflăm. Iar ea auzind fluierătura şi-a astupat urechile sale şi a sărit în cămara cea mai dinăuntru şi a încuiat uşile.” Chiar dacă în continuare se află tălmăcirea (explicitarea) creştină acestei parabole („femeia păcătoasă este sufletul, iar ibovnicii ei sunt patimile şi oamenii, iar boierul este Hristos, iar casa cea mai dinăuntru este paza minţii, iar cei ce îi fluieră sunt viclenii draci, iar sufletul fuge totdeauna către Domnul”), motivul „sirenelor” şi al „războiului nevăzut” (din, de exemplu, epopeea homerică) este acolo.

Îmi place să cred că acest scenariu: ispită-rezistenţă-biruinţă este străvechi şi universal, în ciuda revendicărilor mai vechi sau mai noi (culturale, religioase). Există un duh cu putere ce lucrează în noi întru „paza curăţiei” şi îl ascultăm sau nu indiferent de confesiune religioasă în care ne aflăm ori de background-ul cultural căruia îi suntem datori. Este, poate, însăşi dimensiunea „catolică” (trans-confesională, atotcuprinzătoare, deschisă, cosmică, „ecumenică”,liberală, cosmopolită, planetară etc.) a duhovniciei creştine. În numele ei se merită să mergi neclintit până la capăt, surd la chemările înşelătoare şi la profeţii mincinoase.

...Eminescu are dreptate: „Cu un cântec de sirenă, / Lumea-ntinde lucii mreje; / Ca să schimbe-actorii-n scenă, / Te momeşte în vârteje; / Tu pe-alături te strecoară, / Nu băga nici chiar de seamă, / Din cărarea ta afară / De te-ndeamnă, de te cheamă. Socotinţa ultimă, cercetarea a „ce e rău şi ce e bine” sunt „tema de casă” şi menirea fiecărui om în parte: aceea de a se regăsi pe sine.


K9

Recitesc un fragment (cel care mi-a mers numaidecât la inimă) din cartea Sf. Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei. Se relatează acolo următoarea întâmplare: economul unei mănăstiri a trimis un muncitor la un lucru oarecare. Acesta a refuzat să-l asculte. Când economul a insistat, muncitorul s-a înfuriat şi în faţa obştii, umilindu-l pe econom. L-a făcut „câine”. Cum rar se-ntâmplă (dar se pare că se întâmplă atunci şi numai atunci când ne este scurtcircuitată legătura cu bobinele orgoliului), economul a înţeles lecţia umilinţei, i s-a făcut milă (nu silă!) de muncitor şi i-a zis: „Cheamă-mă întotdeauna câine.” Dintr-o dată muncitorul a fost cuprins de o asemenea ruşine, că faţa lui s-a înroşit cu totul şi a fost, mai apoi, cel mai ascultător dintre toţi.



Mila (împreună pătimirea – ce frumos sună în teorie, ce rar se întâlneşte în practică, mai ales atunci când omul se învârte printre mulţi oameni) şi căinţa sunt, într-adevăr, salvatoare. Dar până la ele ne poticnim adesea - asemenea personajului din filmul lui Abuladze, Monanieba (Căinţa) - într-o falsă căinţă şi în … silă. Mila e încă departe de noi. Ne simţim sufletul frânt în două, uitând că omul este frânt în două de când a gustat fructul oprit. Am fi gata să nimicim pe oricine îndrăzneşte să ne stea în cale (atunci când nu reprezintă pentru noi un pericol prea mare). Dacă cineva ne loveşte peste obraz, nu-l întoarcem şi pe celălalt, ci sărim cu pumnii la el să-i rupem spinarea în bătaie. Puţin ne pasă de bine şi de rău. Ceea ce ne apasă (ca în cazul lui Abel Aravidze din Căinţa) este teama de propria persoană, de singurătate. Practic singurătatea (experienţa pustiului) este proba de foc a credinţei. Iar necredinciosul, când este singur, se gândeşte numai la moarte. Şi atunci, pare să ne spună Abuladze, soluţia nu este răzbunarea (deshumarea unui cadavru - ipotetică, imaginară în film), ci – aflăm din ultima replică a Căinţei - deprinderea sau redeprinderea cu drumul spre biserică, spre Liturghie: „Ce drum e acesta care nu duce la nicio biserică?” Şi rostuirea asta poate să ne ia şi-o viaţă, poate să ne ia şi-o zi. La modul ideal (dar câţi ajung să atingă un asemenea ideal), imaginea desăvârşirii arată că-n secvenţa „marii treceri” a bătrânului din Pământ – filmul lui Dovjenko: înconjurat de întreg satul (şi de-o grămadă de mere) priveşte împăcat spre un copilaş care abia învaţă mersul biped. Apoi pleacă „să moară puţin”…