Friday, 31 October 2008

Bumper Stickers

De la A.E. primesc pe mail a couple of bumper (teasing) stickers din care am reţinut două: The shortest Sentence in I AM. The Longest is I DO şi If Money Is The Root Of All Evil, Why Do Churches Beg For It? În legătură cu prima aş spune că drumul până la I AM nu e aşa scurt pe cât pare, uneori e chiar mai lung decât până la I DO. Să ne amintim de secvenţa-uvertură din Zerkalo / Oglinda lui Tarkovski. E nevoie de omagie” sau de o „hipnoză” pentru ca să ni se demeticească limba şi să putem spune tare şi răspicat: Pot să vorbesc. De fapt, îţi ia mult să afli cine eşti datorită acelui unseen warfare şi „omului din om” (despre care vorbea Dostoievski), răspunzător pentru acea split personai aminteşte de ultima secvenţă din Nazarin de Bunuel, în care un preot devotat şi „cu vocaţie” aduce – culmea – numai nenorociri în jur prin felul său de a fi genuinely charitable. Umilit peste măsură, ajunge printre puşcăriaşi, fiind apărat – din milă – de către un ticălos căruia toţi prizonierii îi ştiau de frică. Cuprins de îndoială, acceptă un ananas oferit de pomană de o femeie, în timp ce mărşăluia pe un drum de ţară spre închisoare, sub escortă. Poate printre miturile care ar trebui „deconstruite” (că tot suntem în plină eră deconstructivistă) este şi acela după care învăţătura Părinţilor Bisericii este că „banul e ochiul dracului” („the root of all evil”). Sau că icoana bizantină, în austeritatea ei, nu ne priveşte, ci se priveşte narcisist. Banul, spun Părinţii, este o scară pe care poţi s-o foloseşti şi cu chibzuială şi fără. Este un mijloc, nothing more, nothing less.

De la Gladys primim o superbă ilustrată cu un arbore de-al iei din faţa casei, cu frunzele înroşite de bruma şi ceţurile toamnei din Oregan.
Stuart îmi trimite şi el o grămadă de poze din călătoria lui în Borneo – locuri exotice care i-au amintit de copilărie.

Wednesday, 29 October 2008

Staying cool

Aseară am fost cu Theodor la nişte Sonate (violin & piano) de Mozart. A venit la pauză şi Raluca. Ne-a însoţit Max, un tânăr de numai 15 ani cu o curiozitate intelectuală deosebită. Pe drum îi vorbesc lui Max despre proiectul noii stagiuni de cinematecă de la UVT (commencing on Thursday). Zice: „Care sunt criteriile după care un film e considerat bun?” Asta da întrebare. Îi răspund că I honestly don’t know. Şi chiar nu ştiu. În sens abslout, fireşte. Pot să răspund, eventual, pentru mine (şi asta cu aproximaţia de rigoare) ce anume e necesar să fie într-un film bun: jocul actorilor (condiţie – adesea – necesară, dar nu suficientă), povestea (mesajul), mizanscena, concepţia coloanei sonore, imaginea etc. Am uitat să-i vorbesc despre un element super-important în cinema: montajul.

FD îmi trimite ca fw partea întâi a unui articol (N. Steinhardt şi problema demonismului) al lui Vladimir Tismăneanu (din Ev.z), cu referire la cartea Monahului de la Rohia, Jurnalul fericirii. VT decupează două din citatele care mi-au atras şi mie atenţia şi stima pentru Monah: cel despre Stat (transformat în Mamona) şi despre pactul cu diavolul. Faptul că autorul articolului în citeşte pe Steinhardt printr-o grilă...politică i-a dat apă la moară unui comentator în care a fiert mânia pravoslavnică şi, într-un comentariu de subsol de pagină, l-a ruşinat (pentru că n-a vorbit nimic de convertirea şi de fericirea descoperită în închisoare de autorul Jurnalului) pe nenea Tismăneanu, trimiţându-l la colţ să se căiască, să-l recitească pe Steinhardt, iar apoi să se spovedească (??!!). Au urmat, fireşte şi alte luări de poziţie la fel de...vigilente. Partea care mă priveşte din acest duel de idei (una dintre ele) e că nu am ajuns – încă! - la înţelepciunea (starea cool) de a trata detaşat şi, eventual, cu ironie, astfel de atitudini „justiţiare”. Care sunt, în fond, a piece of cake. E drept, it is a cake that stinks, but nevertheless a cake that I can choose not to have to do with. La urma urmei, e aşa simplu. Avem atâtea de învăţat de la ordinator. Putem alege între accept şi reject, putem alege să dăm save sau delete. Dar pentru toate astea e nevoie, cum zic, de acea stare de coolness pe care - atunci când ne slăbeşte voinţa (fiindcă cedăm şi semnăm, într-un fel sau altul, pactul cu Cel Înşelător) o ratăm. Cât de mult avem de învăţat de la felul de a fi dintr-o bucată al Monahului: „Diavolul: Să încheiem un pact. - Nu. - Atunci hai să semnăm un document prin care să recunoaştem şi tu şi eu că doi plus doi fac patru. - Nu. - De ce? Nu admiţi că doi şi cu doi fac patru? De ce n-ai subscrie la un adevăr incontestabil? Nu-mi pun semnătura alături de a ta nici pentru a recunoaşte că există Dumnezeu“.

Tuesday, 28 October 2008

Orfeu & liceenii

Aseară, din nou full house la Capitol. A fost prezent şi Ambasadorul Franţei la Bucureşti. În prezenţa lui au fost răsplătiţi cu o diplomă câţiva profesori de franceză din judeţ, printre care colegele mele Adina Sabo (bravo Adina!) şi Alexandra Sofronesc (in absentia – ea fiind acum plecată în Lituania cu un proiect al şcolii noastre). Din miile de elevi cineva a selectat o elevă de liceu să citească nişte întrebări pentru Ambasador (aşa-zisul chestionar proustian). Le-a citit într-o franceză de Guliţă. Directorul CCF din Timişoara – o prezenţă distinsă, ca de obicei – a fost maître de la cérémonie. A urmat un concert (conductor: Radu Popa) ce a cuprins: Rossini – Uvertura la opera La pie voleuse; Grieg – Peer Gynt (Les harmonies du matin), Suita I şi Peer Gynt (Solvejgs Song), Suita aII-a; Marţian Negrea – „Tarantella” din Suita Din Munţii Apuseni; Brahms – Danses hongroises 1&5; Ravel – Bolero. Lângă noi au stat nişte elevi de liceu care au excelat ca aplaudaci de serviciu (aduşi pesemne la concert de profesoara lor, însă fără o prealabilă instruire şi pregătire ) şi clowns. E clar că pentru ei (şi alţii asemenea lor) sonorităţile simfonice sunt o tortură. M-am răstit la elevele de lângă mine, după care au schimbat locurile între ele şi lângă mine a venit una care, ce-i drept, vorbea mai puţin (în timpul concertului). Dirihorul a încercat să fie un fel de Orfeu şi, înainte de Danse hongroise 5, a cerut publicului să aplaude (piano, mezzoforte, forte) pentru a îmblânzi oarecum fiarele din aceşti copii. Eh, probabil a fost un gest premeditat, nu cred că l-a speriat foiala din anumite colţuri ale sălii. Oricum, asta le-a plăcut liceenilor şi au participat bucuroşi la acompaniament.
Apropo de Orfeu. La Bucureşti a avut loc – en fin – premiera spectacolului Orfeu & Euridice, montat de Alexandru Darie, o nouă versiune muzicală de Adrian Enescu pe teme de Gluck. Ionuţ Mareş l-a văzut şi a fost impresionat. Mulţumit a fost – aflu prin telefon – şi compozitorul.

Monday, 27 October 2008

Class conflict

Sunt de acord cu fostul meu profesor de geografie (TG), care spune că numai un om inteligent poate să fie şi un bun (autentic, nefăţarnic) credincios. Reason & faith nu sunt neapărat (vezi Dostoievski, Tarkovski, Steinhardt - seduşi, iar nu convinşi, de Ortodoxie) în antinomie.
Primesc de la OC un citat din Sf. Velimirovici care – cel puţin pentru moment – îl reprezintă destul de bine, în sensul că l-ar folosi oricând ca armă de apărare (?!): “Dezvoltarea intelectuală a unui om este foarte uşoară şi rapidă; despărţită însă de împreună-dezvoltarea cu mintea, de curăţia inimii şi a sufletului, devine foarte primejdioasă (...) Pentru dezvoltarea intelectuală ce formează o pătrime din om, avem cinci simţuri, iar pentru dezvoltarea celorlalte trei pătrimi din om, avem cele patru Evanghelii. Ca să putem ajunge intelectuali, ne stau la îndemână mii de învăţători, iar pentru a deveni oameni desăvârşiţi, stă singur Hristos. A spune: eu sunt intelectual este acelaşi lucru cu a spune: eu sunt o pătrime de om. De aceea numele de ‘intelectual’ este nume neomenesc şi o acuzare a propriei tale persoane” Totuşi, acest citat, ca multe alte citate meaningful venind din partea unor intelectuali sau neintelectuali nu-şi este – din fericire - suficient sieşi. Are nevoie de o legendă, care lipseşte aici, în acest format demo. Aş spune că îl prefer variantei extinse (extended version). E mai bine să rămână aşa, fără explicitare.
Mă tem însă ca nu cumva această atitudine a celor se consideră mai Ortodocşi chiar decât Hristos (sau tot atât de puţin intelectuali ca Hristos, nici o centimă peste),
extremely patronizing & hostile towards intellectuals (o nouă luptă de clasă, aceea împotriva intelectualităţii?) să fie o prelungire (pe dos) a mai vechii atitudini ostile a comuniştilor faţă de mistici (şi, în ţările totalitare, şi faţă de intelectuali). Ar fi păcat, pentru că frumuseţea Ortodoxiei (vezi Bulgakov) seduce, nu convinge (cu algoritmi, formule, teoreme). Parcă sfinţii din icoanele autentic bizantine nu cheamă la această nouă „luptă de clasă”, parcă pe chipurile lor nu citeşti nici o ideologie (sau o furie) anti-intelectuală...Sfinţii de pe Pământ însă – spre deosebire de cei din icoane – sunt, iată, younger & more resltless, foarte ocupaţi cu vânarea, executarea şi judecarea intelectualilor. Mystics and anti-intellectual believers of the world, take a break, will you?

Sunday, 26 October 2008

Puţintică escatologie

Cu mai mulţi ani în urmă, prin 1985, aveam să ascult un disc de muzică electronică produs şi înregistrat în România: Dance Funky Synthesizer (composed, arranged & digitally mastered by Adrian Enescu). Există acolo o piesă numită Flori de câmp, care m-a dus cu gândul şi la filmul lui Andrei Blaier din 1975 (Ilustrate cu flori de câmp) dar mai ales la o posibilă poveste de viaţă şi de...moarte. Astfel, armoniile interpretate la synthesizer de AE mi-au desenat în suflet – încă de la prima udiţie – o zbatere a celor (vorba lui Marin Sorescu) „ţepeni într-o singură viaţă” pe care „n-o ştim trăi / vorbim anapoda sau tăcem ani în şir, penibil şi inestetic şi nu ştim unde dracu să ne ţinem mâinile”. Asta până aproape de final de Wild Flowers, pentru că ultimele sunete (înainte de „darea în primire a sufletului”, când nu se mai poate face nimic şi zarurile sunt aruncate) izbutesc să lege în chip miraculos toată crisparea (sugerată) de până atunci, tot zig-zagul şi contratimpul. Discrepanţele dispar, şi – abia la final – totul se armonizează. Ca şi cum compozitorul ar fi vrut să picteze însăşi simfonia vieţii: o împleticire, o crispare, o poticnire continuă până când, înainte de Marea Trecere, lucrurile s-ar limpezi apoteotic şi vederea „în ghicitură” s-ar transforma în vedere „faţă către faţă”, iar electricitatea „alternativă” din aortele noastre ar cunoaşte, pentru prima oară, o curgere „continuă”.
Nu alta e „lecţia” dintr-un western cândva la modă: Last Train from Gun Hill (directed by John Sturges), în care un fel de Gigi Becali din Far West îşi creşte copilul în puf şi îi ia întotdeauna parte, chiar atunci când greşeşte şi face fărădelegi. Puştiul - obraznic, zeflemitor şi fără niciun Dumnezeu - îşi găseşte însă naşul chiar în persoana celui mai bun prieten (de odinioară) al lui taică-su. Acesta (interpretat de Kirk Douglas, personaj geamăn cu justiţiarii jucaţi de John Wayne, Kevin Costner, Mel Gibson, Sergiu Nicolaescu, Florin Piersic, Ovidiu Iuliu-Moldovan etc.) va restaura dreptatea şi-şi va descărca pistolul în cei aroganţi (tată şi fiu). Tatăl risipitor (jucat de Anthony Quinn) îşi dă sufletul, dar (aici voiam s-ajung!) nu însă înainte de a-l întreba pe eroul care l-a adus până-n pânzele albe dacă are copii. Acesta spune că da. Cu ultima suflare, muribundul mai apucă să adauge: „Să le dai o bună creştere!”. Este mintea omului cea de pe urmă. După cum se vede, bună şi aia la ceva.

Saturday, 25 October 2008

Tips

Cu vreo nouă luni în urmă cineva a postat pe you tube nişte fragmente din filmul ro Pas în doi. Unul dintre vizitatori (adrianofere) lipeşte următorul comment: este absolut fantastică........de fiecare dată când ascult muzica maestrului....intru într-o altă lume....e altceva.....păcat că nu se găseşte nici un cd pe piaţă cu muzica lui...o mare pierdere...” la care – pentru că m-a atins la faiblesse - răspund aşa: „te pot ajuta eu cu muzici în mp3 by Adrian Enescu. Şi eu sunt fan AE.” Deunăzi primesc răspuns la rândurile mele care s-au dovedit a fi un adevărat message in a bottle: „....scuze dacă-ţi răspund cu întârziere.....dar...mai este valabilă oferta cu mp3 muzică ADRIAN ENESCU? mulţumesc” Răspund iar, pozitiv. Schimbăm nişte mesaje, apoi câteva scurte convorbiri telefonice. Aranjăm să ne întâlnim pentru înmânarea personală a DVD-ului pe care l-am pregătit acestui fan cu aproape 2.5 GB de muzici adrianenesciene (cu un bonus de 2 GB conţinând diverse alte muzici: Bruno Coulais, Alifantis, Baniciu, Bogardo, Vasile Şirli, Richard Oschanitzsky). Aflu că adrianofere ajunge în urbea mea într-o vineri seara, târziu şi numai pentru câteva ceasuri, între două avioane. Nu-i bai, zic. Zis şi făcut. Când ne-am întâlnit, aveam să aflu că fan-ul enescian este pilot de avion - what a fascinating job!! – şi că a ajuns la noi, literally, out of the blue. (Well, out of the darkish blue, as it was a few hours after the sunset). Astfel că, vreme de două ceasuri (care-au trecut de parc-ar fi fost două clipe) am povestit vreo două ore, over a cup of tea, despre zona divertismentului românesc din anii 80 – o perioadă nu tocmai aridă, punctată de momentele Bună seara, iubito (LP care a spart tiparurile genului şi a depăşit, la box office, orice alt album pop de la noi) şi Pas în doi (film ce marchează apogeul regizorului său, Dan Piţa). La despărţire, adrianofore mi-a rugat să-i transmit maestrului AE că are un devotat fan şi...dincolo de nori. Că, acolo - beyond the clouds, in the plane's cockpit - îşi aminteşte mereu de uvertura muzicală a filmului Pas în doi şi asta îi dă o nemaipomenită senzaţie de wellness. M-am executat. In exchange primesc de la adrianofore un tip care mă aduce mai aproape de muzica zilelor noastre: Maria Radu & Van Noizz (Romeo Vanica jr.). Îmi propune un videoclip excelent (music, arrangement, mise en scene, lyrics): Pas cu pas şi – tot pe you tube – descopăr cover-ul lor la hitul Dorul interpretat de Aurelian Andreescu (music by Vasile Vasilache jr.), Lângă inima mea vine inima ta (unde Maria Radu cântă alături de Vank) & All This Time.

Nostalgii, nostalgii....De la FD primesc – parcă în numele aceleiaşi nostalgii stârnite de muzica lui Adrian Enescu şi de filmul lui Dan Piţa – o poză foarte sugestivă pe care-a decupat-o din albumul virtual al cuiva de pe internet. La o primă vedere îmi pare desprinsă din Nostalghia lui Tarkovski. Fotografia aleasă de amicul meu surprinde acelaşi univers patriarhal, acelaşi paradis în destrămare pe care l-a zugrăvit regizorul nepereche în primul film al său turnat şi (parţial) produs în occidentul pluralist – un fel de Eldorado de care Tarkovski nu avea (sau nu putea) să se bucure, pentru că – much too soon, zicem noi - a venit clipa cea repede când sufletul său s-a urcat la ceruri.
De la Costi Cristache din Cluj primesc alt tip: postul de radio Pontes (see info here) care emite pe internet. Sâmbătă seara - cu Theodor, Raluca, Oana, Marius & Gladys al
ături - l-am ascultat pe Costi (pe care am avut marea bucurie să-l cunosc săptămâna trecută la Cluj) pe post de entuziast DJ: bine informat, plin de surprize muzicale & remixuri, la emisiunea pe care o realizează acolo (Nostalgic Online)ediţie dedicată azi grupului ABBA.

Friday, 24 October 2008

Les fleurs du mal

Eterna copilărie...În cel mai recent editorial al său (Sfârşitul poveştilor ), Mircea Cărtărescu se întreabă ironic dacă nu cumva ar trebui să încetăm a le povesti copiilor noştri basme cu happy ending şi să le oferim în loc, fără menajamente, realitatea nudă, fără fard şi fără „vrajă”. Realitate de tip present continuous, dacă ne gândim că Shakespeare (între mulţi alţi titani ai spiritului uman) a surprins-o în aceeaşi „gamă” în al său Sonnet 66: „Scârbit de toate, tihna morţii chem / Sătul să-l văd cerşind pe omul pur / Nemernicia-n purpur şi-n huzur / Credinţa - marfă, legea - sub blestem / Onoarea - aur cald falsificat / Virtutea fecioriei târguită / Desăvârşirea janlnic umilită / Cel drept de forţa şchioapă dezarmat / Să vad prostia dascăl la cuminţi / Şi adevărul semn al slabei minţi / Şi binele slujind ca rob la rele / Şi arta sub căluşe amuţind / Scârbit de tot, de toate mă desprind.
Reacţia poetului-editorialist de la Evenimentul zilei, la limita între ironie amară şi cinism, îmi aminteşte de o scenă din Stalker-ul tarkovskian. Profesorul mutilat sufleteşte, care – având organul credinţei atrofiat – voia să arunce în aer „Camera Dorinţelor”, îi ţine Călăuzei o adevărată predică (de fapt o anti-predică), luând în derâdere idealismul celui care voia să aducă tot mai mulţi oameni în Zonă: „Eşti nostim omule! Nu eşti singura Călăuză din Zonă. Voi nu cunoaşteţi dorinţele celor pe care-i aduceţi aici...Uitaţi-vă în jur: numărul crimelor nemotivate a crescut. Dar loviturile de stat? Mafioţii care-au pătruns în guverne? Laserii, superbacteriile, toate aceste mârşăvii? Nu sunt toate acestea operele celor aduşi de voi aici? Dar ce se va întâmpla când toată lumea va avea acces la camera aceasta?” Scriitorul ripostează: „Termină cu diareea asta sociologică! Chiar crezi în basmele astea?” Profesorul: „În basmele de groază cred.”
...Din fericire, întotdeauna mai există o supapă de salvare, chiar şi în lumea florilor de mucigai, a florilor răului pe care poetul şi jurnalistul Cărtărescu o zugrăveşte în culori atât de potrivite. Acei oameni cinstiţi care azi „abia mai pot supravieţui” şi care se încăpăţânează să rămână oameni (adică să caute şi să rămână întru iubire, pentru că love makes the world go round) sunt printre noi, însă adesea stau în umbră. Nu e vremea lor acum. Dar când a fost?

Sfârşitul poveştilor / Mircea Cărtărescu

Blestemată ţară, în care mereu trebuie să alegi răul! În care mereu şi mereu eşti silit să votezi bandiţii mai mici, ticăloşii nu-chiar-atât-de-ticăloşi, oportuniştii mai-puţin-decât-alţii... Am trăit cincizeci de ani în lumea românească, destul ca să-mi pierd orice iluzie în privinţa adevărului care, nu-i aşa, ar ieşi întotdeauna ca uleiul la suprafaţă, a binelui care, după oarecare dificultăţi, s-ar arăta întotdeauna biruitor. Ar trebui să le spunem copiilor noştri poveşti mai conforme cu lumea reală, în care balaurii îi zdrobesc fără milă pe voinicii cei pletoşi, sânzienele sunt violate de zmei, Scufiţa Roşie e devorată de lup împreună cu bunicuţa, Spânul triumfă, devenind împărat, iar fetele rele îndeasă piciorul în condurul de sticlă şi - minune! - condurul se potriveşte... Ar trebui să avem curajul să le descriem oroarea unei lumi în care fiecare trăieşte doar pentru el, în care cei blânzi sunt călcaţi în picioare, în care cu cât eşti mai lipsit de suflet, de caracter, de cultură, de conştiinţă, de respect pentru aproapele tău cu atât te-mbogăţeşti mai tare şi te caţeri mai sus pe scara socială. O fi şi-n alte părţi mizerie umană, dar la noi fibra morală pare să fie gena eşecului şi-a nefericirii.
De ce-am ajuns oare atât de jos? Când s-o fi fărâmiţat atât de ireparabil dezumanizata noastră umanitate? Cu fanarioţii? Cu comuniştii? Cu noii stăpâni de azi, ce-şi plimbă miliardele de euro ieşite din speculă pe sub nasul nostru? Cu toţi deodată? Sau am fost aşa de când ne ştim? „Virtutea? O nerozie. Geniul? O nefericire“, scria amar Eminescu acum mai bine de o sută de ani, iar Caragiale, prin vocea în falset a fiului lui Trahanache, spunea şi el un adevăr cutremurător în comicul său de suprafaţă: „Unde nu-i moral, acolo e corupţie, şi o soţietate fără prinţipuri va să zică că nu le are“... Asta suntem şi azi: o soţietate fără prinţipuri, în care un om cinstit mai bine şi-atârnă laţul de gât decât să trăiască. Voi alege răul cel mai mic. O să votez cu nişte oameni de care mi-e silă, căci de ceilalţi mi-e groază, iar să nu votez înseamnă să votez cu cei de care mi-e groază.
Voi da votul meu nu celui în care am încredere, căci oamenii oneşti pe care-i ştiu n-ar candida niciodată, ci aceluia care încă n-a învăţat bine să mintă şi să fure, celui mai stângaci, care mai scapă şi pe jos, pentru milogi, din banii furaţi. Ei vor fi beneficiarii votului meu, cu care eu particip la ideea de libertate, legalitate şi democraţie într-o ţară europeană. Curat europeană, coane Fănică!

Culmea ironiei, dintre toţi oamenii politici de la noi, de după ’89, eu am crezut cel mai mult în Mona Muscă. O vedeam chiar preşedintă, nu doar pentru că avusese iniţiative legislative de mare interes, ci şi din prejudecata mea pozitivă faţă de femei. Am fost cu atât mai dezamăgit când am aflat ce era de aflat despre ea. Dar azi nu mi se mai pare că am fost în asemenea eroare: nouăzeci şi nouă la sută dintre oamenii politici de la noi sunt mai răi, mai proşti şi mai fără scrupule decât ea. Mona Muscă a căzut dintr-o greşeală din tinereţe. Ei încă stau căţăraţi la şefia partidelor după decenii de felix culpa... În ciuda evidentei incompetenţe, conduc ministere. În ciuda proceselor pe rol, fac încă figuri de cavaleri fără pată şi prihană pe ecranele televizoarelor.
Dar, mă veţi întreba, ce-i împiedică pe oamenii ăia cinstiţi ai tăi să candideze, ei, pentru parlament, ca să ai şi tu pe cine vota? De ce nu te-nscrii tu însuţi într-un partid şi nu candidezi, dacă te crezi aşa de nedreptăţit? O să vă răspund de ce: pentru că acei oameni despre care vorbiţi abia pot supravieţui în jungla pe care aţi creat-o. Pentru că ar fi călcaţi în picioare în primele minute de năvala la bani şi la glorie a mişeilor despre care vorbise tot Eminescu. Pentru că sistemul nostru politic e de aşa natură, încât nu poate accepta decât ce-i seamănă, decât florile răului, florile de mucigai. Şi mai ales pentru că, într-un fel, tocmai cei 322 din parlament şi cei 300 din „Capital“ sunt cei mai nefericiţi oameni din lumea românească. Cei mai mizerabili, de care oricărui om cu suflet îi e milă. Cum să-i concurezi, când ei, în afara funcţiilor şi paralelor, sunt nimeni, pe când orice om adevărat e o valoare în sine?
Ar trebui să le spunem copiilor noştri, aşa cum ţinem să le facem o imagine ştiinţific corectă a lumii, că basmele mint, că Doamne-Doamne nu e în ceruri, că Moş Crăciun e doar tăticu’, că Pinocchio ajunge rege, că pe Hänsel şi Gretel îi mănâncă vrăjitoarea şi că vânătorul cel crunt îi aduce întotdeauna mamei vitrege inima-nsângerată a Albei-ca-Zăpada pe o tipsie de aur...

Thursday, 23 October 2008

Seeing words

Astă-noapte l-am visat pe Monah. Ne-am despărţit, el urcă pe o bicicletă şi – drumeţ în calea lupilor - dispare într-o pădurea deasă şi tot mai întunecată (soră bună cu codrul din Ochi de urs?). Pentru o clipă mă cutremur la gândul că are de străbătut zilnic acest drum să ajungă la el la chilie. Deodată însă mă văd eu însumi pe-o bicicletă şi mă apucă spaima. Sunt singur în miez de noapte, în mijlocul pădurii. Mă gândesc la fiarele care mă pot ataca în orice moment. Şi – surpriză! – ajung la chilia unde Părintele a ales să „exorcizeze” răul pricinuit de „ochiul de urs” prin Post şi Rugăciune. E un fel de grotă (cât o chilie) despărţită de lumea exterioară printr-un uriaş geam double glazier. Văd înăuntru câteva rafturi cu cărţi şi două paturi. Părintele îmi explică: Al doilea e pentru vreun drumeţ rătăcit în pădure. Simplitatea încăperii mă duce cu gândul la un interior japonez. În faţa „grotei” sale însă altă surpriză: jos, într-o vale, se zăresc acoperişuri de case – bizară prezenţă în plină pustie. În dreapta, nişte jivine. Între care una e chiar ciudată, un fel de hienă. Părintele îmi spune că e un dragon (?!)...Nici n-apuc - seara când ne-am adunat acasă – să-i povestesc visul Ralucăi, că sună telefonul şi, much to my surprise, pe ecranul mobilului îi văd scris numele. A ţinut să-mi spună că s-a gândit mult la cuvintele pe care Theodor i le-a adresat la despărţire, atunci când l-am vizitat la schit (acum trei săptămâni): „Părinte, când ne mai vedem?” şi a zis că Theodor (spre deosebire de noi, care vedem imagini) vede cuvinte. Că e infinit mai greu să vezi cuvinte. Că data viitoare („când va vrea Dumnezeu”) ar dori să vorbească mai mult cu Theodor despre asta şi că de fapt Theodor are multe să-i spună şi să-l înveţe (să ne spună şi să ne-nveţe) despre vederea „în cuvinte”.

Hanging by a thin thread

Pe zi ce trece conştientizez tot mai tare absurdul acestei întâmplări care este viaţa. (Absurd-absurd, însă nu neapărat a pointless waste land, vezi şi soluţia dată de Beckett în Waiting for Godot.) Dacă fraţi suntem cu toţii în raport cu nemărginirea cerească, atunci se cuvine să plecăm urechea, măcar din când în când, la ceea ce se-ntâmplă-n jurul nostru. Aici, la distanţă de câţiva zeci de metri de noi sau pe partea cealaltă a acestui global village care e Mama Terra.
Aflu din ziarul local că un neisprăvit a condus cu mare viteză şi-a ciocnit – trecând pe roşu în mare viteză - nu ştiu câte alte maşini, că a plecat de la locul accidentului şi, demarând, a lovit mortal o bătrână care avea singura vină că se afla pe zebră în acea secundă, că – nepăsător – a gonit încotro a văzut cu ochii până în capătul celălalt al oraşului, unde şi-a parcat maşina (cu numere de înmatriculare false) printre nişte blocuri şi şi-a sunat prietenii. Aceştia l-au sfătuit să se predea. Şi s-a predat, însă la braţ cu unul dintre prieteni, de profesie avocat. Ce coincidenţă!
Semne ale îndepărtării ireversibile de copilărie sunt multe. Unul sigur e şi ascuţirea sentimentului că, în fiecare clipă, soarta ne atârnă de un fir de aţă. Că – dintr-o pricină sau alta – aţa se poate rupe oricând.

Requiem for another dream

O cunoştinţă mi-a povestit cu durere despre rătăcirea fiului ei (foarte inteligent, un băiat dezgheţat, sănătos, de viitor) care, după ce s-a însurat prea de tânăr, a fost trădat în dragoste şi – i-a spus el – a început să se drogheze ca să uite. Şi-a găurit cu seringa braţul la încheietură asemenea personajului din Requiem for a Dream - filmul cu totul remarcabil cu care mi-am luat, se pare, adio de la cinematograful contemporan (cel din mileniul trei), de vreme ce de atunci (din anul 2001) n-am mai văzut niciun alt film care să mă impresioneze într-atât - până când i-a paralizat. A făcut apoi o depresie puternică, însă în ultima vreme a început să mai iasă în lume şi chiar să muncească în folosul comunităţii.
Cine spunea că nu e nevoie să fii bătut de Dumnezeu, că – atunci când se rupe filmul cu dreapta socotinţă – rămâi la cheremul legiunii din tine pe care nu ai primenit-o („exorcizat-o”) la timp? Steinhardt, printre alţii („Dumnezeu n-are nevoie să ne pedepsească. Îşi întoarce faţa de la noi, ceea ce înseamnă că ne retrage harul său ocrotitor şi ne lasă în voia întâmplărilor şi interconexiunilor lumii materiale.”), cel care vedea în creştinism nu atăt dogma şi morala, ci mai ales „un mod de a trăi şi o soluţie, reţeta de fericire. Nu există mai zguduitoare terapeutică (ne cere imposibilul) şi nici medicament mai eficace (ne dă libertatea şi fericirea fără a mai fi nevoie să trecem pe la traficanţii de heroină)”.

Ludwig

Marţi am fost la concert cu Theodor şi Maronel. Romanian Piano Trio (Alexandru Tomescu – violin, Răzvan Sumacello şi Horia Mihail – piano) şi-au propus, în acest sezon, să mai umanizeze o statuie: cea a legendarului Beethoven. Au interpretat două Trio-uri, urmând să revină la Capitol mâine, pentru Triplul concert (tot de Beethoven) pt. piano, cello, violin & orchestra. În locul unde altădată erau expuse afişe multicolore ale filmelor (majoritatea americane, după 1990) ce rulau la cinema, acum i-am putut vedea pe băieţii acestui Ro Piano Trio într-un poster promoţional pentru turneul lor din această toamnă: Beethoven Unplugged. I-am zis în glumă Ramonei că parc-ar fi cei de la 3 Sud-Est – o trupă pe val în România, acum vreo zece ani. Mă taxează pentru maliţie – uitasem că i-a plăcut de ei.

Când ne-am întors de la Cluj am descoeperit că Theodor ştie în ce zi a săptămânii cad diferite date. Ne-a uluit. De bună seamă că am putut verifica şi constata exactitatea răspunsurilor sale doar cu calendarul în faţă.

Monday, 20 October 2008

Reaprindeţi candela

Zona patriotismului este un spaţiu foarte delicat. Nu mult îţi trebuie să aluneci ireversibil pe uleiul patriotismului demagocic. Jurnalul naţional îi comemorează (cu un CD şi un supliment de ziar) pe muzicienii români, patrioţi de dincolo de Prut: Ion & Doina Aldea Teodorovici, dispăruţi într-un accident de maşină, pe 29 octombrie 1992. Legătura lor cu figuri odioase ale patrioţilor de serviciu (înainte şi după 1989) îmi dă, trebuie să recunosc, frisoane. Totuşi, să recunosc: versurile lui Grigore Vieru mai întâi – încă dinainte de 1989, în volumul ilustrat de Sabin Bălaşa – şi apoi vocea, interpretarea şi muzica soţilor Teodorovici au mişcat în mine acel basorelief – care se cuvine, cred eu, să rămână ascuns în suflet şi deloc afişat ostentativ ori triumfalist – numit homesickness.

Doi mari duşmani au avut (şi mai au) cântecele lor: Reaprindeţi candela, Eminescu, Răsai etc. Mai întâi ar fi cei care nu voiau să-i lase (pe ei, pe basarabeni) „în legea lor”, cei care nu priveau cu ochi buni lupta lor pentru scrierea cu caractere latine, pentru emancipare naţională etc. Mai recent ar fi valurile de indiferenţă (care curg, curg şi nu se mai opresc) ale celor tineri şi mai puţin tineri (dar şi unii şi alţii under massive brainwashing) faţă de universul de candoare pe care ei (împreună cu autorul versurilor) l-au construit. Vasăzică, pe de o parte ar fi cei care – manipulaţi sau manipulatori – privesc spre Răsărit, spre Moscova, spre ursul sovietic, iar pe de alta ar fi ceilalţi, „progresiştii”, „globaliştii”, pro-occidentalii şi pro-europenii care – cu un elan demn de o cauză mai bună – rad tot ce nu le convine şi nu înţeleg din patrimoniul acestui pământ şi nu vor să ştie decât şi numai de ceea ce are „priză la realitate”, de ceea ce este relevant din punctul de vedere al profitului material, al ideologiei hedonist-mercantile actuale.

Reaprindeţi candela
Lyrics by Grigore Vieru

Reaprindeţi candela-n căscioare
Lângă busuiocul cel mereu—
Degerat la mâni si la picioare
Se întoarce-acasă Dumnezeu.

Doamne, Cel din slăvile creştine
Ce păcate oare-ai săvârşit
Că te-au dus acolo si pe Tine
În Siberii fără de sfârşit?!

Toate le ier
ţi,
Doamne de sus,
Cu blândeţe măreaţă
Chiar şi pe cei care te-au dus
În Siberii de gheaţă


Frigul ninge şi pustiul plouă
Degerată-mi este inima
Doamne, bine nu ne-a fost nici nouă
Fără sfatul şi lumina Ta

Doamne, intră şi-n a mea chilie
Si-amândoi, răniţi şi îngheţaţi
Să ne încălzim cu bucurie
Unul lângă altul ca doi fraţi.

Toate le ier
ţi,
Doamne de sus,
Cu blândeţe măreaţă
Chiar şi pe cei care te-au dus
În Siberii de gheaţă.

Sunday, 19 October 2008

Coming home

Ne întoarcem acasă (suntem în Săgeata albastră), unde o să ne întâlnim cu C&T şi deja ne e dor de Cluj, de străzile lui aşezate pe coline, de magazinele cochete şi de clădirile istorice frumos renovate din centru. De eleganţa trecătorilor, de curăţenia de acolo, de aerul lui de oraş occidental (mai occidental ca Timişoara) ce ne-a făcut adesea să credem că suntem într-o urbe din Ungaria în care se vorbeşte româneşte (cu accent maghiar). Într-un fel, excursia la Cluj a fost asemenea unei descinderi într-un laborator, într-o oază de civilizaţie, de frumuseţe urbană (în ciuda „petelor” rămase moştenire din vremea comunistă) ieşită din peisajul cenuşiu-monoton prezent încă în urbea de pe Bega.
De dimineaţă am fost (la recomandarea unui amic) la o capelă din incinta unei organizaţii numite „Christiana” (opposite Şcoala „Liviu Rebreanu”). Am ajuns imediat după începerea Utreniei şi am stat, evident, până la terminarea Liturghiei. Totul a fost dream-like, peste aşteptări: frescele de pe pereţi (pictura fiind comisionată de fostul preot, un american convertit la Ortodoxie) în stil bizantin, la fel şi muzica performată de un grup mixt de tineri talentaţi şi dăruiţi, slujirea de către un preot atent şi purtător de firesc. Aproape că-mi vine să fac naveta la această capelă. Şi aş face, dacă ar fi la 3, nu la 330 de km de casa noastră. I-am spus preotului, după slujbă, că în Timişoara există doar două astfel de locuri (lângă Poliţie şi la capela unde mergem noi). Mi-a răspuns că şi în Cluj tot două există, al doilea fiind o biserică lncă în construcţie. Mi-a vorbit despre o biserică de pe bv. Eroilor parcă (având hramul „Schimbarea la Faţă”), însă n-am apucat să o vedem.
Înainte de a ajunge la gară am trecut pe la Grădina Botanică a oraşului – mereu lncântătoare. N-am mai văzut-o de prin 1996. Situată pe dealurile Clujului cu specii variate de plante şi arbori, cu sere mari ce adăpostesc vegetaţie tropicală şi nu numai, Grădina Botanică din Cluj este tot atât de departe de Parcul Botanic din Timişoara pe cât este Clujul de Timişoara. Eh, oricât de frumos ar fi, Clujul e pentru mine un minunat oraş de împrumut. Nothing compares to my hometown anyway.

Saturday, 18 October 2008

Team building

Azi ne-am reunit cu toţii la un hotel („Olimp”) pentru un get together şi câteva prelegeri foarte informal despre rolul părintelui în educaţia copilului differently able (în limbaj politically correct). În timpul orelor, copiii s-au jucat îndărătul unui paravan. Una dintre psihoterapeute a istorisit o întâmplare foarte înduioşătoare (which moved some of us to tears) despre doi băieţi de vreo 5-6 ani, unul nevăzător şi altul surd. Cel nevăzător a vrut să ştie de ce nu îl aude amicul său cu severe probleme de auz (pe care-l întâlnise într-o tabără de vară) şi ce trebuie să facă pentru a se face...auzit. Până la urmă au comunicat printr-un limbaj non-verbal pe care l-au deprins împreună.
După amiaza am fost împreună la un mall (Polus) imens – prilej să mai ne plimbăm prin Cluj (cu taxi-ul) şi să intrăm pentru o vreme în acea oază occidentală, care e acest shopping mall. Copiii s-au distrat un ceas în spaţiul de joacă destinat lor, după care am mers la Pizza Hut, unde am intrat mai mult în vorbă cu Maria, care e profesor educator la Liceul din Cluj. Am stat de vorbă şi cu William – un tip din Wales, cu deficienţe de vedere, dascăl de mobility & orientation etc. - despre una-alta, despre nişte filme (între ele şi Dancer in the Dark de von Trier, pe o temă foarte apropiată de întâlnirea noastră de azi). Mi-a amintit de noile reglementări din maternităţile din UK cu privire la doza de oxigen administrată în incubator prematurilor – schimbări ce au redus considerabil numărul de cazuri de retinopatie a prematurului. Pentru câteva clipe am fost frisonat atunci când m-am întrebat, involuntar, what would have happened had Theodor not been given that much oxygene. But: this is an invisible movie I am not supposed to run – or else it would drive me crazy. La despărţire ne-am urat unul altuia câteva gânduri de încurajare şi am spart baloanele în care, la începutul acestui team building, ne-am pus fiecare câte o „grijă lumească” de care Liturghia oricum ne cere să ne lepădăm.

A trip

Dimineaţa ne-am trezit devreme. Am luat trenul de 6 („Săgeata albastră”) spre Cluj. Cele cinci ore petrecute on the train ne-au dat iluzia ieşirii din ţiganiada spaţiului valah (see the suggestive picture on the right I just received from FD): mediu curat, personal prietenos, ambianţă de tip user friendly. Pe drum a plouat şi ploaia a continuat până după amiază. Când am ajuns în gara din Cluj (pe la 11) a fost frig şi ploaie. Asta m-a făcut un pic grumpy însă mi-a trecut după ce am ajuns la pensiunea cosy unde-am fost cazaţi („Paris” de pe strada Paris), iar apoi la Liceul pentru nevăzători. Raluca şi Theodor au urcat în sala clasei a III-a şi au petrecut nişte timp cu micuţii de acolo: Claudia, Isztvan, Ingrid etc. – cu toţii foarte prietenoşi, vorbitori – ca orice clujean – de română cu accent ardelean. Eu am rămas în sala festivă unde se desfăşura o sesiune de comunicări ale profesorilor pe teme de învăţământ. Mi-au atras atenţia câteva prezentări în Power Point: una despre importanţa ţinutei corporale corecte, alta despre învăţarea ca joacă. Când am urcat după Raluca şi Theodor i-am cunsocut şi eu pe elevii de a III-a de care Theodor se ataşase deja. După o descindere la parter de câteva minute am revenit la locurile noastre. Dar seria prezentărilor s-a terminat, aşa că am urcat, încă o dată, la micuţii de a III-a. Raluca şi Theodor se mutaseră în sala alăturată, unde tocmai şi-au început programul de după-amiază elevii de clasa I. Profesorul lor educator – îl cheamă Costel - mi s-a părut de la prima vedere un tip special. Când am ajuns eu făcea cu Theodor nişte exerciţii în Braille şi-l lăuda pentru curiozitatea sa, pentru motricitatea sa fină. Dintr-una-ntr-alta am ajuns să constat că acest dascăl – nevăzător - de vreo 30 de ani este ahtiat după muzica românească a anilor 60-90 (după muzică în general), după literatură (îl gustă pe Joyce) şi film (ne leagă aceeaşi pasiune pentru filme ca: Actorul şi sălbaticii, Singurătatea florilor, Faleze de nisip iar el a văzut – fără exagerare – sute şi sute de filme fără să poată vedea, de unde rezultă încă o dată, că – paradoxal – şi filmul se vede cu ochii minţii mai ales) şi actori (îşi aminteşte perfect de Dragoş Pâslaru şi de rolurile sale care i-au pregătit terenul pentru schimbarea lui la faţă o dată cu intrarea lui în monahism). Că ştie multe lucruri despre personalităţile acelor vremuri, că se ocupă, migălos, de transpunerea discurilor rare de vinil pe suport digital, că este realizatorul unui emisiuni radio transmise pe internet etc. L-am luat cu binişorul şi mi-am dat repede seama că are o sensibilitate rară şi o curiozitate intelectuală contagioasă. Şi-a amintit imediat de Adrian Enescu (despre care a afirmat că a revoluţionat muzica românească prin sound-ul inconfundabil, unic în România, al muzicilor lui din anii 80 mai ales), de Florin Bogardo, Anton Şuteu, Doru Căplescu, de Richard Oschanitzsky şi Vasile Şirli. E uluitor cum şi-a amintit de piesele lor în ascociaţie cu numele compozitorilor…În mijlocul acestor discuţii apare şi fostul meu elev de acum…18 ani, GV (pe care îmi propusesem să-l relntâlnesc), acum şi el profesor educator la acest liceu. Am schimbat adresele de mess cu ei, îmi doresc mult să mai vorbim.
Am servit o ciorbă de legume delicioasă la „Marty” - un restaurant ultra cosy cu bucătărie, servire şi ambianţă ireproşabile. Clujul îmi pare foarte cool şi parcă mai domolit ca Timişoara (chiar dacă traficul e mai bitchy) – suntem doar ln Ardeal…

p.s. I-am rămas dator lui A.E. cu o replică la afirmaţia lui on the phone că Tarkovsky n-ar fi fost nimic fără regizori ca...F.F. Coppola şi Martin Scorsese (?!).

Thursday, 16 October 2008

Cinismul indiferenţei

Bravo, Mircea Cărtărescu, pentru editorialul din Ev.z.:Cinismul românesc e de un soi ciudat, nemaiîntâlnit probabil în altă parte. El constă în faptul că fapte cinice sunt primite cu un cinism încă şi mai mare. Răspundem cu cel mai josnic cinism, cel al indiferenţei, cinismului fără margini al lumii româneşti. Aflăm zilnic despre nedreptăţi care-n alte părţi ar zdruncina munţii. Le primim rânjind: păi, sigur, aşa suntem noi, românul tot român, şi găsim un fel de bucurie sinistră în asumarea, pe un spectru mergând de la ridicatul din umeri la autoflagelare zâmbăreaţă, a părţii imorale, promiscue a propriului nostru caracter.
Sigur, am protestat cândva, am încercat să facem ceva împotriva răului invaziv de după Revoluţie. Drepţii au umblat odinioară, cum spune proverbul, cu capetele sparte. În Piaţa Universităţii - dar cine-şi mai bate capul cu povestea asta scufundată în timp? - am stat două luni, zi şi noapte, zornăind chei, cântând şi strigând sloganuri, sperând într-o lume în sfârşit liberă şi curată. Ce zile şi ce nopţi! Şi azi le consider cele mai adevărate din viaţa mea. Cântam atunci „Mai bine golan decât activist“, pe când activistul numărul unu al ţării, emanaţie a unei revoluţii mincinoase, încă mai dădea din mână precum împuşcatul. L-am văzut apoi, parcă o veşnicie, distrugând sistematic speranţa noastră, alterându-ne imaginea, târându-ne într-un război civil ale cărui consecinţe le suportăm şi azi.
Am mers alături de mineri pe străzile Bucureştiului ce miroseau a grenade lacrimogene. Am văzut cu ochii mei oameni bătuţi şi umiliţi de hoardele care „au răspuns chemării noastre“. Am trăit trauma teribilă de a-i vedea pe părinţii mei fanatizaţi de acest om înspăimântător, ne-am învrăjbit într-o atmosferă de sfâşiere sufletească şi imensă amărăciune. Niciodată n-o să ne revenim cu adevărat din ce a făcut omul acesta din noi. Tot răul care ne sufocă azi e moştenirea lui. El a permis resurecţia foştilor securişti în noul lor vestmânt de „oameni de afaceri“, el a perfectat monstruoasa coaliţie care conduce azi România, cea dintre ciocoii vechi ai nomenclaturii comuniste şi ciocoii noi ai oligarhiei capitaliste, totul pe vechiul şi rezistentul postament al fostei Securităţi.
Azi, aceşti stăpâni ai ţării noastre fac un joc complicat între Occident şi imperiul rus, ai cărui agenţi camuflaţi sunt unii dintre ei. Acest joc a fost iniţiat tot de tătucul Ilici, din primele momente ale Revoluţiei. Iar acum, când Ion Iliescu este disculpat oficial, de către justiţia română, de răspunderea pentru crimele din timpul mineriadelor, nici măcar nu ne mai indignăm, necum să mai ieşim în stradă. S-a ieşit în stradă zilele astea pentru creşteri salariale, că asta ne doare cu adevărat. Să lăsăm morţii să-i îngroape pe morţi, ne spunem, şi ne continuăm vieţile noastre bezmetice, care seamănă tot mai mult cu zapingul la televizor. Doar că trecutul nu moare, ci ne îngroapă, el pe noi, mai departe.
L-am văzut pe Iliescu intervievat după darea sentinţei: „A fost o decizie normală“, zicea. „Ce legătură are şeful statului cu faptele din dosar?“ Şi zâmbea melancolic, ca un bunic al unui nepoţel niciodată venit pe lume. Fireşte, ce legătură are? Şeful statului nu apasă pe trăgaci, nici nu aruncă petarde. N-au făcut-o nici Stalin, nici Mao, poate nici chiar Pol Pot. Toţi au îmbătrânit liniştiţi, cu conştiinţa împăcată.
În acelaşi timp, i-am văzut pe generalii Stănculescu şi Chiţac condamnaţi la puşcărie, la optsprezece ani după ce, în aceeaşi Piaţă a Universităţii, am strigat ore-n şir: „Chiţac, Chiţac să fie ras în cap!“. În loc de asta, sub acelaşi tovarăş Iliescu, iertător ca orice bun creştin, cei doi au ajuns miniştri, că doar aveau destulă experienţă. Chiţac a bătut şi-a omorât în continuare, şi-n această calitate, pe când celălalt şi-a pus rame de aur şi, pe banii răposatului, a pornit un şir de afaceri care l-au făcut pentru o vreme cel mai bogat om din România. Frumoase cariere pentru nişte criminali ordinari!
Reacţia publicului? Ce reacţie să mai ai când urechile ţi-s înfundate de căştile iPod-ului? Când televiziunile te-au tâmpit mai rău decât berea? Când nu mai citeşti decât revistele cu ţâţe? Când nu ştii niciun nume de filosof, scriitor sau om de ştiinţă? Când copiii tăi au ca modele starletele, maneliştii, fotbaliştii şi pe Becali? Când totul conspiră (conspiră poate la propriu) ca să-ţi uiţi istoria, cultura, interesele adevărate, să uiţi că trăieşti ca fiinţă inteligentă pe lumea asta? N-a fost nici o reacţie. Nici la Iliescu, nici la Stănculescu.
N-a fost o ştire. Într-o ţară în care Sorin Ilieşiu, cu insistenţa sa aproape supraumană pentru restabilirea adevărului în privinţa Revoluţiei şi a mineriadelor, e văzut drept un fel de maniac, în care Raportul „Tismăneanu“ a fost fluierat şi autorul său principal pus la stâlpul infamiei, cinismul unanim al lui „nu ştiu şi nu mă interesează“ e dincolo de limita suportabilului.”

RS

Theodor ne vorbeşte despre ora lui de religie, unde a învăţat să cânte „Doamne, Doamne, ceresc Tată, / Noi pe Tine Te rugăm etc.” Mă întreb cum m-aş fi comportat eu la ora de religie - dacă aveam parte de vreuna. N-ar fi fost exclus să fiu put off de predicile dascălului/dăscăliţei, de tonul său autoritar etc. tot aşa cum am fost dezamăgit de orele de limba şi literatura română din liceu, când dascălul m-a îndepărtat sistematic de autori şi cărţi, descoperind ulterior – în parte – câteva din capodoperele literaturii române: Eminescu, Creangă, Caragiale, Budai Deleanu, Călinescu, Sebastian, Camil Petrescu etc.
Îmi amintesc de scurta discuţie cu profesoara de RS (Religious Studies) de la şcoala din Plymouth pe care am vizitat-o anul trecut. M-a întrebat în ce fel se predă religia în România. A vrut, cred, să-i confirm ceea ce bănuise: anume, că la noi se predă Ortodoxia (creştinismul ortodox), nu istoria creştinismului sau istoria religiei. A mai adăugat că ea este atee şi a vrut să ştie dacă în România poţi să predai religia dacă te declari ateu. N-a spus: dacă eşti ateu, ci: dacă te declari ateu – detaliu nu lipsit de semnificaţie, de tâlc, într-o lume în care se pune mare preţ pe keeping up the appearances, pe ceea ce spui că eşti, nu pe ceea ce eşti...Probabil că un Steinhard ar „media” pentru mulţi din cei care se declară atei pe „Dumnezeul în Care ei (spun că) nu cred”, aşa cum a făcut-o cu Virgil Ierunca – mărturie stă volumul Dumnezeu în care spui că nu crezi.

Wednesday, 15 October 2008

Between two crosses

Cu vreo zece zile-n urmă, urcăm pe dealurile de la Bărbăteşti (jud. Vâlcea) spre schitul Pătrunsa. Dorim – eu, Raluca, Theodor, OB şi MM – să ne întâlnim cu monahul Valerian. E sâmbătă şi nici nu bănuim noi că pentru ca să-l (re)vedem trebuie să coborâm înapoi în vale, să mergem peste noapte la pensiunea la care ne-am făcut rezervarea, să revenim a doua zi pe un alt drum şi pe o altă vreme: prin frig, ploaie, noroaie şi vânt. Eu însă îl prelucrez pe Theodor cum am făcut-o cu o săptămână în urmă, când ne îndreptam spre Frăsinei, unde am aflat că monahul Valerian s-a retras, ca pustnic, la Pătrunsa: „Ai grijă că trebuie să fii cuminte şi ascultător, că ne întâlnim cu Pr. Valerian.” Theodor, firoscos şi cu experienţa de la Frăsinei, când ne-am întors acasă fără să-l vedem pe monah, zice: „Dar e acolo Pr. Valerian?” În gândul meu mi-am zis: „Ce idee pe Theodor! Bineînţeles că e acolo şi că-l vom vedea de data asta.” Little had I known that we were to climb again those hills before we finally met him...În timpul unui scurt popas, Raluca l-a surprins pe Theodor într-o fotografie, încadrat de două cruci de lemn, in a pensive mood. În ziua aceea aveam să aflăm că biserica cea nouă de la Pătrunsa e relativ recentă (4-5 ani), iar clopotul de cca. 500 kg. a fost transportat cu mare greutate (cu ajutorul cailor şi al altor animale de tracţiune) peste coclaurile – pitoreşti, de altfel – din zonă. Mi-am amintit de frumoasa nebunie a lui Borişca din Rubliov – care îi întăreşte credinţa călugărului Andrei Rubliov şi-l scoate din votul tăcerii autoimpus vreme de zece ani. Răguşit, acesta îi va zice biruitorului puşti (Borişca): „Vino cu mine, tu o să construieşti clopote de biserici, eu o să pictez icoane!

Fata morgana

Arta „realistă”, „felia de viaţă”, „documentul”, „detaliul minimal” vs. orice (re)prezentare fantastică, mitică, metaforică. Dar chiar şi o fotografie, atunci când e bună, artistică, sugestivă, are un suflet care te cheamă să descoperi un joc secund al realităţii pe care altminteri nu l-ai observa.

Zilele trecute, aparatul foto – ultraprofesionist - al lui MM a surprins apa dintr-o fântâna arteziană plantată din Târgu Jiu (mergeam toţi cinci spre schitul de la Pătrunsa, unde aveam să-l întâlnim pe monahul Valerian) într-o ipostază neobişnuită. La o privire mai atentă, jetul de apă din poză e altceva decât pare, închipuind o siluetă feminină, un fel de nimfă ori poate o sirenă ce-şi îngână prin lume cântul ei ancestral.

Feel Armonia

Puţin după midday am ajuns cu Theodor la Capitol pentru un concert-lecţie: "FeelArmonia". Sute de elevi aduşi oarecum cu japca au umplut sala Filarmonicii care în scurt timp a devenit arhiplină. Zeci de adolescenţi au stat şi în picoare să asculte cele două opusuri de Henry Purcell şi de Benjamin Britten prezentate pe bucăţi cu scopul iniţierii în familia de instrumente a orchestrei simfonice. Directorul instituţiei a prefaţat programul şi i-a prezentat pe cei doi sponzori de la un club – zic ei – de binefacere. Neobişnuit cu un astfel de public, managerul Filarmonicii a repetat în câteva rânduri că muzica simfonică cere o altă atitudine, un alt comportament. Cu prestanţa-i binecunoscută în urbe, se pare că a potolit spiritele vrăjmaşe, asemenea unui Orfeu fără voie: vânzoleala s-a domolit, iar pe timpul concertului atmosfera a fost OK, ţinând seama de numărul mare de spectatori tineri şi, în marea lor majoritate, fără experienţa audierii muzicii simfonice de concert.
Speech-ul de intro al directorului Filarmonicii mi-a amintit involuntar de o secvenţă din savurosul film de debut al lui Nae Caranfil, E pericoloso sporgersi. Într-un autocar prăfuit, o echipă de actori merge în turneu la un prăfuit teatru de provincie. Cineva din staff-ul tehnic vorbeşte, la microfon, despre locurile de văzut în orăşelul de provincie. Una dintre actriţele mai răscoapte îl întrerupe: „Da’ pentru noi nimic, nimic?” La care bărbatul – făcând-şi cu greu auzită vocea în zarva dina utocar – zice: „...Şi Casa Armatei plină de ofiţeri tineri este deschisă până la ora 22.00...” Directorul de la Capitol îşi piperează anunţul, atunci când spune că instituţia pe care o conduce a mai pregătit şi alte concerte-lecţie, amintind de concertele de symphonic jazz şi de Romantic music pe care le vor suţine soliştii, pentru ca ei, elevii să vină de mână cu prietenele. Cu câteva minute înainte sugerase ca băieţii să ia în braţe fetele drăguţe ca să facă loc pe scaune celor care stăteau în picioare.
All in all a fost un concert reuşit, chiar dacă numărul de spectatori...de instruit (ca să nu zic neinstruiţi) a fost neaşteptat de mare. Ţinând seama că ei vin din cluburi, discoteci ori de pe stadioane, unde disciplina e lăsată pe ultimul loc, n-a fost rău deloc.

Monday, 13 October 2008

Fall

Ieri, la biserică, pilda Semănătorului. După slujbă prânzim împreună cu Oana, Tatiana şi Michelle (nişte zamă de păsulă verde & English tea) – we had a friendly chat before, during and after lunch.
Pe mess mi se confirmă (dacă mai era nevoie) că echipa de siguranţă (sau securitate) a Dogmei, gata oricând să vâneze duşmani („eretici”) nu doarme. Astfel, OC, participant şi el la aceeaşi slujbă liturgică, îmi trimite un fragment din pericopa epistolară de azi: „
De omul ERETIC după una şi a doua sfătuire, te fereşte; Ştiind că s-a răzvrătit unul ca acesta, şi păcătuieşte, fiind singur de sine osândit.” cu adăugarea următoare: „succes la fereală in DOMENIUL CULTURII UNIVERSALE … sau după cum ştiu fereală de la aşa ceva nu este acolo, ci numai în cărţile Bisericii... din care citesc... fundamentaliştii…”, acuzând „întreaga modernitate” pentru vina de a fi refractară la termenul de „eretic” şi DCU pentru faptul că în el nu încape „cuvântul lui Dumnezeu”. Ce să mai spui? Există în viaţă momente când se cuvine a folosi drept răspuns a meaningful silence. Dacă poţi. Iar dacă nu, să-ţi muşti limba ori să fii cât mai laconic şi - dacă reuşeşti - cât mai puţin încruntat să rosteşti în gând rugăciunea vameşului, în timp ce fariseii de toate culorile/ideologiile/confesiunile/prejudecăţile îşi fac numărul. It takes all sorts to make a world.
Seara am fost cu Tatiana şi Claudiu la Şag. Am trecut şi pe la mănăstirea de acolo. Nu mai vizitasem acel loc de câţiva ani. Între timp s-a înălţat o nouă biserică, o trapeză şi un pangar. Pe peretele frontal al noului lăcaş este pictată o frescă în buna tradiţie bizantină. Fără dantelării şi trucuri pioase. Deasupra, trei mozaicuri în culori pestriţe, având în centru reprezentarea Sf. Treimi în maniera, vai, atât de populară, dar străină de sobrietatea şi frumuseţea icoanei lui Rubliov (şi a celor care – pe aceeaşi linie dogmatic-estetică – o preced).
Frunzele ruginii ale copacilor oferă în aceste zile – free of charge - tablouri şi peisaje de necuprins în cuvinte. Amurgurile sunt pitoreşti. Anul se pregăteşte să năpârlească, înainte de a se împodobi cu mantia albă a zăpezii – tot mai scumpă la vedere în ultimii ani – din jurul Crăciunului, de care acum ne mai desparte o lună întreagă şi câteva săptămâni.

P.S. După câteva torente de observaţii pe care de la o vreme mi le face tema importanţei de a fi conectat la ritmurile anului în care trăim, la limbajul artistic (muzical, literar, plastic, cinematografic etc.) al anului în curs, la componenta tehnică a timpurilor moderne, primesc de la A.E. – care, mai mult sau mai puţin voalat, îmi vorbeşte mereu despre importanţa schimbării (=modernizării, deschiderii, emancipării) mele - câteva rânduri surprinzătoare, îmbucurătoare şi tonice pe care le consider onorante (numai de m-aş ridica eu – printr-o mai bună organizare şi valorificare a timpului în primul rând - la înălţimea, frumuseţea şi adevărul lor!):

„când intru la tine în HOUSEBLOG simt un miros de naftalină

de când deschid uşa ştiu ce o sa îmi spui

acelaşi pahar de apă rece, alături o farfurie cu aceeaşi dulceaţă

toate lucrurile sunt aranjate ordonat , la locul lor

apoi citesc printre gândurile tale

un călugăr creează pentru mănăstirea sa, izolat, într-o mică lume izolată.

de fapt asta esti tu

cine sunt eu să iţi spun să te schimbi

sorry”

Saturday, 11 October 2008

Warfare

Nicolae Steinhardt colosal, mereu şi mereu viu prin ceea ce scria: „Constat că nu înţeleg decât de bâtă. E o surpriză pentru un intelectual. Dar, vorba ceea, asta-i situaţia. Dumnezeu, milostivindu-se, mă bate ori de câte ori e nevoie. Cu ierburi amare, cu varga, cu scârbe, nu mă cruţă. Mă bagă-n sperieţi, că de frică ştiu. Aşa, bătrâneşte. Ciomăgit, mă trezesc şi-mi vin în simţiri pentru un timp.”

Alunecarea spre ispite, pare a spune Steinhardt, vine şi din îngâmfare, din autosuficienţă, din pierderea măsurii şi a dreptei socotinţe. Din ne-paza gândurilor şi din con-lucrarea cu gândurile pierzătoare. Din iluzia că lucrurile „merg de la sine”, că eşti „buricul pământului” şi ai parte, vezi Doamne, de un „tratament special” din partea Atotputernicului, uitând că mai sunt şi alţii sub soare: „Tot tata, săracu, după ce i-am spus că m-am botezat: Numai să fi fost sincer, şi să-ţi dau un sfat: nu-ţi băga în cap că acum s-a zis, Dumnezeu o să se ocupe numai de tine. Nu uita că mai sunt vreo trei miliarde.” ... Oare Steinhardt cel devenit, prin Botez, „făptură nouă”, i-a lăsat pe părinţii săi de izbelişte (pe ei şi pe rudele sale de sânge, văzute şi nevăzute, pe cărturarii ne-Ortodocşi de care şi-a lipit simţirea în viaţa sa) în rugăciunile sale pentru singurul (şi, vai – spun fundamentaliştii ortodocşi – esenţialul) motiv că au fost „evrei necreştinaţi”? Cărţile sale grăiesc limpede că nu i-a uitat şi că atunci când dădea slavă Celor din ceruri pentru măreţia Lor îi îngăduia şi pe aceştia. Cum? Prin asumarea întreitei soluţii creştine: bunătatea, apărarea dreptăţii altora şi smerirea eului – „singura posibilă, dacă avem niţică minte şi privim realitatea în faţă”. Soluţie care este însuşi arsenalul omului angajat în „războiul nevăzut”, expresie referitoare la condiţia creştinului angajat într-un război cu un puternic şi nemilos adversar. Expresia, comentează Steinhardt în al său Jurnal, nu este „poveste metaforică”, ci o „treabă serioasă”: Creştinul duce un război pe care trebuie să-l câştige, nu încape „onorabilă predare” şi de aceea el nu poate considera războiul drept ceva superficial. El îşi concentrează toată viaţa în jurul victoriei urmărite , el îşi însuşeşte pe deplin cuvintele feldmareşaluilui Rommel: odată declarat războiul, nimic alta nu mai contează decât s­ă-l câştigi, restul tot e zeamă de varză.

Pizza 70

Aseară a răsunat la Filarmonică muzica lui Şostakovici (Concertul nr. 1 pt. vioară şi orch. op.77 – solo violin Remus Azoiţei) şi Biezet-Scendrin (Suita Carmen). Pe dirijorul Ion Ionescu-Galaţi – ca de obicei in very good shape – l-am văzut dirijând a treia oară. La sfârşit a bisat cu aria Toreadorului din Carmen lăsând orchestra without a conductor. A plecat pur şi simplu din faţa ei şi a stat în spatele unui instrumentist, în partea laterală a sălii. A fost un triumf.După concert ne-am adunat la un ceai împreună cu OB şi cu Ţucii (C&T). Am revăzut pozele făcute la Pătrunsa. Fabuloase locuri.
Today, film & stage director Dan Piţa turns 70. I have mixed feelings when I think of him, but I strive to only remember what is good, beautiful and inspiring about his work (pre-1989 movies like: Apa ca un bivol negru, Nunta de piatră, Duhul aurului, Filip cel bun, Tănase Scatiu, Profetul, aurul şi ardelenii, Bietul Ioanide, Pruncul, petrolul şi ardelenii, Concurs, Faleze de nisip, Dreptate în lanţuri, Pas în doi and the theatre play: Amurgul burghez). He had been my Romanian star director before I discovered Mircea Săucan (Meandre, 100 lei) in 1990.

Friday, 10 October 2008

Thy neighbour

În Jurnalul fericirii Nicolae Steinhard o citează pe Simone de Beauvoir cu referire la noţiunea de „aproapele nostru”:„Am cunoscut un copil care plângea deoarece murise fiul portăresei blocului; părinţii copilului s-au săturat: «La urma urmei băieţelul ăsta nu ţi-e frate.» Băieţelul ăsta nu-i fratele meu. Dar dacă-l plâng nu mai îmi este străin. Hotărârea o iau lacrimile mele. Nimic nu-i hotărât dinainte. Când ucenicii l-au întrebat pe Hristos: cine e aproapele meu? Hristos n-a răspuns printr-o enumerare. A povestit parabola bunului Samarinean. Aproapele omului părăsit în drum a fost acela care l-a acoperit şi i-a venit în ajutor; nu suntem aproapele nimănui, ni-l facem pe un altul aproapele nostru făcându-ne aproapele său printr-o faptă.”

Monahul VDP îmi mărturiseşte că îi pomeneşte zilnic în rugăciune şi pe cei doi mari Andrei ai Rusiei (Rubliov şi Tarkovski) şi pe recent răposatul Soljeniţân şi pe regizorul român Mircea Veroiu (care pe vremuri l-a distribuit în Să mori rănit din dragoste de viaţă, Umbrele soarelui şi Femeia în roşu). Şi, desigur, pe mulţi alţii (actori pe scenă sau „în civil”). Îl întreb (şi ştiu deja care va fi răspunsul): „Şi pe Mircea Săucan?” Predictably, mi-a mărturisit că nu poate face aşa ceva, regizorul Meandrelor şi Sutei de lei – filme pe care, de altfel, Monahul VDP le apreciază la superlativ - fiind (în viaţa sa pământească şi acolo sus în ceruri) Jewish. Mă rog, half-Jewish. Ideea e: n-a fost an Orthodox Christian...Înţeleg foarte bine motivaţia băieţelului din relatarea Simonei de Beauvoir: lacrimile (nu ceva „hotărât dinainte”) ne dau răspunsul la întrebarea „cine este aproapele meu?”. Parabola bunului Samarinean despre ortopraxis, atunci când nu e capitalizată (sau monopolizată), grăieşte întocmai. La urma urmei, pentru că „toţi suntem păcătoşi, fără osebire, toţi ne-am abătut şi netrebnici ne-am făcut” („Fiindcă toţi aţi păcătuit şi sunteţi lipsiţi de slava lui Dumnezeu”) nu avem de făcut decât a învăţa „să ne îngăduim, să ne iertăm, să ne facem din bunăvoinţă lege nedezminţită” („Ci fiţi buni între voi şi milostivi, iertând unul altuia, precum şi Dumnezeu v-a iertat vouă în Hristos.”) fiindcă – tot Steinhardt scrie în al său Jurnal, referindu-se la învăţătura evanghelică tălmăcită în Epistolele pauline – „celelalte soluţii sunt iluzorii”.

Thursday, 9 October 2008

L’art de lire

Încă de la primele întâlniri cu VL (pe atunci un civil engineer in his early sixties, about to retire) mi-a spus că pe când avea anii mei de atunci (I was 16 at the time) îşi lua o valiză de cărţi peste vacanţă şi citea toată ziua, chiar şi în timpul vacanţelor şcolare. Până să-l întâlnesc pe acest om minunat nu prea eram prieten cu cititul cărţilor. (Mă-nţelegeam bine însă cu cititul subtitlurilor de filme şi al revistelor / almanahurilor Cinema.) Iată ce găsesc în eseul lui Emile Faguet (L’art de lire) din 1923: „Este evident că epoca noastră nu este şi nu poate fi a celor ce citesc. Ceea ce anticii numeau, cu un cuvânt plin de farmec, umbratilis vita (viaţa la umbră) nu mai există. Azi, aproape nimeni nu mai are timp să se retragă ‚la umbră’ mai multe zile, ca să citească. Cartea nu se mai citeşte decât bucată cu bucată, douăzeci de pagini şi iar douăzeci şi, dacă ai citit-o, nu e citită deloc; continuitatea în lectură este necesară nu numai pentru a judeca o lucrare bună, dar şi pentru a o înţelege.” Şi pe când scria Faguet aceste rânduri (şi chiar pe când VL îmi vorbea cu atâta dragoste de pasiunea lecturii pe care tinerii de pe vremea lui – colegii săi de liceu din Lugojul interbelic - o împărtăşeau) nu exista încă televiziune prin cablu (cu zeci şi sute de canale uşor accesibile) şi nici internet (cu posibilităţile sale infinite). Informaţia se transmitea mai greu, oamenii circulau cu restricţie dintr-o parte-ntr-alta şi erau mult mai aproape de starea numită de antici umbratilis vita. Timpurile nu erau aşa fast.

Acest om – pentru mine – excepţional, avea să-mi netezească drumul spre cercul restrâns de „adoratori zeloşi, bărbaţi şi femei cărora le place lectura”, spre publicul restrâns pentru care, „puţin şi din obişnuinţă, continuăm să scriem” (Faguet). Ce aproape sunt imaginile create de Faguet de atmosfera din 451 Fahrenheit, dar şi din scurt-metrajul lui Mungiu, Zapping. Şi aş mai adăuga un titlu: Padre Padrone – capodopera din 1977 a fraţilor Taviani, despre un tânăr care a copilărit în munţii dintr-o regiune săracă a Italiei şi care a învăţat să scrie şi să citească abia la 20 de ani (în armată, unde s-a înrolat fiindcă aflase că acolo recruţii sunt alfabetizaţi), pentru ca la vârsta de 35 să ajungă – printr-o strădanie exemplară - doctor în lingvistică.

Un autor, în zilele noastre, e – spune Faguet - un călugăr care creează pentru mănăstirea sa, izolat, într-o mică lume izolată. Literatura a devenit monahală.” Iar cititul cărţilor – am aflat-o întâi de la VL, apoi de la Faguet – este o „ocupaţiune mintală” cu care oamenii se îndeletnicesc fie (majoritatea) ca să treacă timpul şi ca să se distreze, fie (cei „născuţi pentru a citi”) ca să pătrundă mai profund în lumea culturii. Lectura este, oricum, un demers temerar şi...solitar, vrednic de cinste în era imaginilor şi a clipurilor înnebunitoare. Care imagini şi clipuri – are dreptate aici Monahul Valerian când respinge televiziunea – sunt atât de addictive & subliminally strong, încât (vezi Zapping) ele schimbă canalele, şi nu - aşa cum s-ar părea - privitorul cu telecomanda-n mână. „Omul-telecomandă” (excelent jucat de Ion Fiscuteanu în parabola regizată de Mungiu) nu e personaj de ficţiune. E trista şi întristătoarea realitate.

Bio & Teo

Singurul român (de până acum) laureat al Premiului Nobel, savantul George Emil Palade a murit la 90+ de ani, undeva în SUA. Prima oară am auzit de el pe la sfârşitul clasei a XI-a. Vestea morţii sale a avut aupra mea efect de madlenă proustiană: mi-am amintit brusc de dl. dr. Matei, un doctor pensionar care, după ce şi-a pierdut soţia şi băiatul (tot doctor) într-un tragic accident de maşină, a format generos un fel de şcoală de biologie-chimie-fizică la el acasă. Avea învăţăcei non-stop. Veneau la el să-i înveţe – free of charge - tainele acestor ştiinţe pentru a reuşi la examenele de facultate. Am fost şi eu la el vreo doi ani. Atunci am aflat despre ribozomii lui Palade şi despre aparatul Golgi, despre mitocondrii şi reticulul endoplasmic. Despre sistemele port din organism (hepatic, hipotalamo-hipofizar), despre acest încă - necunoscut îndeajuns – laborator, care e corpul omenesc. N-am ajuns doctor, însă port încă-n suflet amintiri mai mult sau mai puţin şterse despre cunoştinţele de bază referitoare la mormanul acesta de lut care ascunde, iată, atâtea şi-atâtea mecanisme şi procese, întocmai ca-n cele mai sofisticate laboratoare şi uzine. Cu mult mai sofisticate, desigur, decât acelea.

Cu vreo zece ani în urmă discutam (în Northern Ireland) cu Pr. PB, preot anglican, convertit la Ortodoxie din Anglia. Vorbeam despre poticnelile lui T (an MD raised in a strict Baptist church, but very interested in Orthodoxy; he eventually became Orthodox) atunci când se ciocnea de câte-o dogmă sau de câte-un aspect cam odd (credea el) din Tradiţia Ortodoxă. Spunea, cu un aer înţelegător, acel preot: „But, Marian, he’s an MD, a scientist, what do you expect of him?” Vasăzică, gândeam eu, biologia şi teologia se bat cap în cap? Oricum, potrivit teologiei (teologiilor) ortodoxe, nu toţi...ribozomii (apropo de Palade) au aceeaşi soartă: unii – afirmă sentenţios cei atât de siguri pe credinţa lor - se vor bucura de eternal life, alţii vor ajunge unde e scrâşnit de dinţi. Uitând (sau nevoind să accepte) ceea ce frumos cugeta Eminescu: „Peste toate o lopată de ţărână se depune”.

Wednesday, 8 October 2008

VDP - an afterthought

Revederea cu Pr. Valerian a fost scurtă însă – as always - condensată. Cu câteva zile în urmă Pr. Teofil ne spunea: „Cine nu se mulţumeşte cu puţin, nu se mulţumeşte nici cu mult.” True.
Zice VDP despre Umbrele soarelui, filmul lui Mircea Veroiu în care-a jucat rolul principal, prin 1986 (citez aproximativ): Povestea de acolo nu are nicio justificare, nici un sens. Unui om îi moare soţia (şi pruncul lor pe care-l purta-n pântece) pentru că un raging bull s-a gândit s-o străpungă cu coarnele în timp ce ea-l hrănea. El – căutând timpul pierdut - o vede-apoi în faţa ochilor numai pe ea şi este obsedat de capul de bivol (cu tot cu coarnele-i aferente), pe care-l vede aievea în preajma-i peste tot. Nenorocirea ce i se întâmplă – comentează Pr. Valerian – nu are nicio noimă. Nu reiese deloc (dar deloc!) pentru ce are parte de aşa ceva. Mai clar: pentru ce l-a bătut Dumnezeu, pentru ce a fost pedepsit, pentru ce suferă. Ce anume ascunde trecutul lui, al ei, al lor (al părinţilor lor etc.) care determină o astfel de urmare? Nimic. Nimic condamnabil. Măcar în Ochi de urs – zice VDP – femeia e clar că făcea farmece, că nu avea taine, ci „puteri magice”, astfel că îşi „merita soarta”. Ori Veroiu – continuă monahul pe aceeaşi line duhovnicească - n-a ştiut să se apropie cum trebuie (dar ce înseamnă „cum trebuie”?) de un astfel de subiect, iar scenaristul (Ion Brad) nici atât.
Hmmm.... Nu comentez nimic. Mă gândesc doar că a admite că acceptarea a ceea ce s-a întâmplat („a fost scris să se-ntâmple”) ţine de common sense. Abia de aici încolo încep speculaţiile, interpret
ările şi fiecare tabără/confesiune/religie/partid politic etc. trage spuza pe turta sa. Infidelii sunt totdeauna pedepsiţi. Ori filmul lui Veroiu prezintă – scandalos de amoral, pentru cei care caută „dreptatea divină” şi „însemnele providenţei” peste tot – o situaţie, o ecuaţie din care lipseşte necunoscuta God. Altfel spus: pentru ceea ce păţesc aceste personaje, reiese că „vina” ar aparţine exclusiv Meşterului Faur (sau e pur şi simplu o întâmplare absurdă în teatrul vieţii din care este exclusă orice intervenţie divină), de vreme ce personajele sunt atât de „pozitive” şi nu reiese că „merită” să fie damnate. Ţin minte că - la premieră - tot filmul aşteptam parcă (îngrozit) ca personajul jucat de DP să se sinucidă. Bunica lui (interpretată magistral de Leopoldina Bălănuţă) i-a şi spus: „Să nu cumva să...că mă spânzur şi eu!...” Finalul filmului trebuia să fie altul: acest Orfeu modern murea, într-adevăr, înecat în apa mării. Ultimul cadru trebuia să ni-l prezinte adus de valuri pe ţărm, în poziţie răstâgnită - aşa cum stătea pentru câteva clipe la începutul filmului, când se întoarce de la iaz, unde s-a scăldat şi a „agăţat” nişte lipitori care i-au supt sânge (săngele rău?) din coastă. Atunci a ridicat mâinile ca să poată să-l oblojească bunică-sa. Scena toată trimitea la Pieta. Cenzorii vremii însă au impus un alt final, mai up. Astfel, personajul nu mai moare, ci, după ce ocoleşte capul de bivol (cu tot cu coarnele-i diabolice) de la fundul mării, iese - victorios cumva - la suprafaţă. Îi vedem (director de imagine: Anghel Deca) doar capul biruitor şi, în fundal, „palatele” vremurilor ceauşiste care trebuiau, nu-i aşa, ridicate în slăvi. VDP ne povestea deunăzi că această intervenţie arbitrară l-a umplut – atunci, în anii optzeci - de supărare. Filmul a trecut aproape neobservat şi, după ce a stat în cutii vreo doi ani, a ieşit pe ecrane, dar în săli lăturalnice, fără reclamă, fără cronici de întâmpinare etc. Astăzi, acest ultim film watchable de Veroiu continuă să-şi păstreze la fel de fresh ­calităţile (interpretarea actoricească, muzica lui Adrian Enescu, imaginea, montajul), în ciuda amputărilor arbitrare şi amprentei ideologice – pe alocuri – explicite.