Requiem for another dream

O cunoştinţă mi-a povestit cu durere despre rătăcirea fiului ei (foarte inteligent, un băiat dezgheţat, sănătos, de viitor) care, după ce s-a însurat prea de tânăr, a fost trădat în dragoste şi – i-a spus el – a început să se drogheze ca să uite. Şi-a găurit cu seringa braţul la încheietură asemenea personajului din Requiem for a Dream - filmul cu totul remarcabil cu care mi-am luat, se pare, adio de la cinematograful contemporan (cel din mileniul trei), de vreme ce de atunci (din anul 2001) n-am mai văzut niciun alt film care să mă impresioneze într-atât - până când i-a paralizat. A făcut apoi o depresie puternică, însă în ultima vreme a început să mai iasă în lume şi chiar să muncească în folosul comunităţii.
Cine spunea că nu e nevoie să fii bătut de Dumnezeu, că – atunci când se rupe filmul cu dreapta socotinţă – rămâi la cheremul legiunii din tine pe care nu ai primenit-o („exorcizat-o”) la timp? Steinhardt, printre alţii („Dumnezeu n-are nevoie să ne pedepsească. Îşi întoarce faţa de la noi, ceea ce înseamnă că ne retrage harul său ocrotitor şi ne lasă în voia întâmplărilor şi interconexiunilor lumii materiale.”), cel care vedea în creştinism nu atăt dogma şi morala, ci mai ales „un mod de a trăi şi o soluţie, reţeta de fericire. Nu există mai zguduitoare terapeutică (ne cere imposibilul) şi nici medicament mai eficace (ne dă libertatea şi fericirea fără a mai fi nevoie să trecem pe la traficanţii de heroină)”.