Le roi est mort, vive le roi!

Nu ştiu de ce, dar vestea morţii lui Michael Jackson († 25 iunie 2009) mă duce cu gândul la All That Jazz, (anti)musicalul tragic al lui Bob Fosse din 1979. Acolo, decesul coregrafului-regizor Joe Giedon (Roy Scheider), următor unei operaţii pe cord, era cântărit cu cinism de producători şi contabili deopotrivă. Astfel că, murind, show-ul pe care îl pregătea, a devenit mult mai rentabil decât în cazul în care ar fi supravieţuit...Cu plecarea regelui muzicii pop în lumea umbrelor s-a mai stins un idol, un mega-idol. Chiar dacă nu i-am fost mare fan niciodată, mutarea lui „printre stele” duce cu ea o parte din mine, din adolescenţa şi din prima mea tinereţe.

La începutul anilor 90, Michael Jackson (ale cărui hit-uri sunt inconfundabile prin sound şi coregrafie: Thriller; Say, Say, Say; Bad; Leave Me Alone; Beat It; Billie Jean; Black or White; Earth Song, etc.) a cântat la Bucureşti. A ţinut atunci top-ul ştirilor naţionale. Mii de fani adolescenţi erau de-a dreptul isterizaţi că l-au văzut in the flesh pe idolul lor. Îşi urlau, în faţa reporterilor, satisfacţia de a fi fost aşa aproape de el. Cam tot pe atunci a venit să cânte în România şi Placido Domingo. Acoperirea în media a evenimentului a fost, desigur, mult mai mică. Îmi amintesc însă de un interviu cu o admiratoare a celebrului tenor, tot adolescentă, care îşi manifesta bucuria de a-l fi văzut şi auzit cântând pe scenă, cu o surprinzătoare maturitate. Cu o discreţie, un bun simţ şi o maturitate aproape de neînchipuit pentru vârsta ei, acea fetiţă de, probabil, 15 ani, a arătat că admiraţia faţă de un star poate fi exprimată şi altfel decât prin ţipete şi isterii. Dar poate că şi muzica şi genul de spectacol propuse de solistul de operă au determinat (şi determină) o astfel de atitudine, cuminte şi matură, faţă de vedetele pe care le iubim.

Idolii trec, dar foamea en masse de idolatrie exacerbată rămâne. Şi, în aceeaşi proporţie minusculă, se va manifesta în continuare admiraţia temperată, cultivată, de bun simţ faţă de artiştii „de nişă”, preocupaţi mai mult de artă şi mai puţin de circ. Mă-ntreb cum ar arăta lumea în care publicul predominant adolescentin se isterizează de emoţie cu sutele de mii la concertele live outdoors susţinute pretutindeni pe glob de un Pavarotti, de un Domingo sau dirijate de un Celibidache, iar la spectacolele regilor muzicii pop, rock sau rock’n’roll se comportă cool, civilizat şi cu bun simţ?