The cottage & the mansion

Once upon a time there was a woman who owned a little cottage. Every detail of her little cottage was just the way she wanted it. It was very small, but it met all her needs. She was very proud of her cottage and she enjoyed having friends over to share the warmth of her home. She loved baking and would share her sweets with her friends. Another lady lived in a huge mansion. Her home had dozens of rooms, each with their own purpose. She had maids and servants to answer her every whim. She loved her home in all its glory. One day, the lady who lived in the mansion was travelling around the town when she passed by the little cottage. The lady who owned the cottage was outside working in her garden. Suddenly the lady from the mansion felt very sorry for the lady in the cottage. She had such a small house and she had to do all the work herself. She would never know the vastness of the mansion and how easy it was to have servants and maids do all the work.

Those of us who were born blind are like the lady in the cottage – said a blind person, providing us with a clue to this little story. We have never known sight so we don't spend time missing it. We have figured out how to function with what we have. (This sounds very much like Bjork’s fabulous lyrics for the song I've Seen It All, in Lars von Trier’s movie Dancer in the Dark: I've seen it all, I've seen the dark / I've seen the brightness in one little spark. / I've seen what I chose and I've seen what I need, / And that is enough, to want more would be greed. / I've seen what I was and I know what I'll be / I've seen it all - there is no more to see!) There are (and there have always been) so many parents who agonize over their blind child's loss. They know what it is like to live in the mansion and want that for their child, who’s happy with his or her cottage life. The real shame is when the blind child learns to envy the sighted because the differences are never let go by the parents. If you feel sad or guilty because your child can't see, then find some way to let go. These feelings will only consume you and they could consume your child if he or she learns them. Negative attitude is a far worse disability than being blind. So, let go!

Orthodox Planet

Primesc – de la OC – o carte foarte articulată (şi argumentată) dogmatic despre „adevăraţii creştini”, „adevărata Biserică”, „adevărata credinţă” etc.: Non-Ortodocşii, de Patrick Barnes. Canoane bisericeşti din vechime (dar şi fragmente din diferiţi teologi) sunt invocate spre a accentua caracterul sobornicesc (catolic) al Bisericii şi, implicit, caracterul eretic al creştinismului apusean. Acolo unde, în scrierile teologice e loc – cât de mic – de interpretare, de toleranţă pentru heterodoxie, autorul intervine prompt pentru a sancţiona sever pe cel rătăcit (Fr. Kallistos Ware being one of them), dornic să „îndrepte” şi să „lămurească”... Astfel de convingeri ascuţite, de limbaj ce nu admite nuanţe, diferenţe, grade îmi par de pe o altă planetă. De pe planeta Ortodocşilor, poate. Eu mă mulţumesc – îmi place Tarkovski şi al său omagiu adus Terrei: filmul SF Solyaris - cu Planeta Pământ. Aş fi vrut să aflu cine e traducătorul versiunii în română, cum sună titlul în original, însă editura Ecumeniţa din Galaţi a considerat că aceste detalii despre carte e bine să rămână o taină.

Sunt obişnuit – încă de pe când am călătorit în UK, şi chiar de mai înainte - cu acest tip de angry (young) men.. Franky Schaeffer, proprietarul edturii unde cartea a apărut în SUA – Regina Orthodox Press – este el însuşi un convertit la Ortodoxie şi un pătimaş apărător al „dreptei credinţe” împotriva „impurităţilor” şi „adăugirilor” heterodoxe de-a lungul veacurilor. Toate bune şi frumoase, fundamentaliştii de serviciu se ocupă cu sârg de vegherea ca nu cumva să se întâmple „rugăciuni împreună” şi „împărtăşiri” între pravoslavnici şi heterodocşi. Cine este însă îndrituit să vegheze respectarea celorlalte – nenumărate – canoane, ce ţin de ortopraxis, de obligaţiile ce le revin şi lor, călăuzelor duhovniceşti ale neamurilor, nu doar laicilor? Cine ia la întrebări turma de păstori cu sau fără barbă, cu sau fără pofte nemăsurate de câştig, cu sau fără vocaţie? Chestiunea ţine de „ordinea interioară”, de aranjamentele bizantine / balcanice ale acestui organism cu „circuit închis”, de acoperirea unora de către ceilalţi – with God on their side, of course. Şi replica unei astfel de întrebări este, invariabil, aceeaşi: Mult ni s-a dat, mult ni se va cere. Noi vom da socoteală pentru faptele noastre - ar spune cei mai presus de orice bănuială. Ceea ce - poate - e fair enough after all.

Îmi amintesc o scenă dintr-un roman ce surprinde - fără edulcorarea realismului socialist – înălţarea unuia dintre primele oraşe socialiste: Intrusul, de Marin Preda; prin 1984 avea să ajungă pe ecrane şi versiunea cinematografică a romanului – excelentul film de Constantin Vaeni, Imposibila iubire. Ei bine, există acolo o scenă în care tânărul Călin Surupăceanu (Şerban Ionescu) repetă – la ceas târziu de noapte, în spălătorul comun pe care-l împărţea cu nişte brigadieri - conţinutul statutului de UTM-ist, fiindcă a doua zi urma să fie primit în rândurile UTM (Uniunea Tineretului Muncitor, precursoarea PCR). Îl ajută şi verifică loialul său amic, uriaşul Costică (Valentin Teodosiu). Şi învaţă Călin „ca la carte” obligaţiile UTM-istului, corectându-se de fiecare dată când a greşit o virgulă – ştie el ce ştie, că doar a mai fost „sărit la numărătoare” şi altădată. Atunci când vrea să treacă la secţiunea „Drepturi”, Costică îi spune: „Lasă drepturile, mie să-mi ştii obligaţiile, că dai mâine peste unul care vrea să se dea grande şi se leagă de-o virgulă nepusă unde trebuie, de iar te trezeşti sărit la numărătoare”. Vasăzică: întotdeauna există unii – majoritatea - de se preocupă să tocească obligaţiile, în vreme ce alţii – casta privilegiaţilor - îşi numără drepturile şi abuzează cu cinism de funcţii, de influenţa pe care-o au. Clasificare valabilă deopotrivă pentru oamenii în uniformă (of whatever kind) şi pentru cei care se îmbracă după cum le place.

This above all

În pericopa evanghelică a zilei ni se aminteşte de îndemnul hristic: „Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori.” (Matei, 7.15) Cum îi identificăm pe aceşti „lupi răpitori”? „După – ne spune tot Hrist-ul – roadele lor”. Şi acum începe partea cea mai frumoasă: „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut?” (Matei 7.21-22) Frumoasă, într-adevăr, căci este vorba despre faptele bune născute din dragoste („charity”) - aceea fără de care nu suntem nimic alta decât „aramă sunătoare şi chimval răsunător” (I Corinteni 13:1), ori pungă de venin cu care pârjolim tot în jur, dimpreună cu al nost’ suflet.

Revenind la „roade”, întrebarea care mă urmăreşte e: who is to judge over the fruits? În ceea ce mă priveşte, am ales: When you get what you want in your struggle for self, / And the world makes you King for a day, / Then go to the mirror and look at yourself, / And see what that guy has to say / For it isn't your Father, or Mother, or Wife, Who judgement upon you must pass. / The feller whose verdict counts most in your life / Is the guy staring back from the glass. Dale Wimbrow (în al său poem, The Guy in the Glass) – ca, de altfel, bătrânul Will: "This above all: to thine own self be true, and it must follow, as the night the day, thou canst not then be false to any man." - was right: He's the feller to please, never mind all the rest, / For he's with you clear up to the end, / And you've passed your most dangerous, difficult test / If the guy in the glass is your friend. The guy in the glass, that is one’s conscience – for he who needs expliciteness at all cost. Şi-apoi mai e ceva: „roadele” care ne ajută să deosebim binele de rău pot fi adesea înşelătoare, căci nu o dată se întâmplă să vedem doar „vârful icebergului” şi să tragem concluzii pripite (ca în poemul Prisoner and Judge, de Ian Serrailler: „The prisoner was walking round / and round the prison yard. / He had a low forehead and / cruel eyes; / You couldnt trust him anywhere. / He dressed up as a judge; he put on a / wig and robes / And sat in court in the judge's place. / And everyone said: "What a deep forehead he has, / what learned eyes! / How wise he looks! / You could trust him anywhere." / The judge was sitting in court in the / judge's place. / He had a deep forehead and / learned eyes; / You could trust him anywhere. / He dressed up as a prisoner; he put on a / prisoner's clothes / And walked round and round the prison yard. / And everyone said:"What a low forehead he has, / what cruel eyes! / How stupid he looks! / You couldn't trust him anywhere.”) The old English adage is true: If the beard meant everything, the goat would preach.

Atât paginile sapienţiale din Matei, cât şi poemele lui Dale Wimbrow şi Ian Serrailler, teatrul lui Shakespeare, precum şi proverbul englezesc vor să transmită un singur lucru: Jos bărbile! Sau, măcar: Beware of the mask! Şi ajungem, iar, la Eminescu: „Privitor ca la teatru / Tu în lume să te-nchipui: / Joace unul şi pe patru, / Totuşi tu ghici-vei chipu-i, / Şi de plânge, de se ceartă, / Tu în colţ petreci în tine / Şi-nţelegi din a lor artă / Ce e rău şi ce e bine."