Arta şi viaţa ca o temă cu variaţiuni. Maestrul către învăţăcel, în cartea lui Hermann Hesse Jocul cu mărgele de sticlă: „Ca să fii vrednic să faci orice şi să fii îndreptăţit pentru orice, îţi trebuie cu siguranţă nu un minus ca forţă sufletească, avânt şi căldură, ci un plus. Ceea ce numeşti tu pasiune nu este forţă sufletească, ci fricţiune între suflet şi lumea exterioară acolo unde domneşte pasiunea nu există un plus de forţă în dorinţe şi năzuinţe, ci doar orientarea spre un ţel unic şi fals, de aici atmosfera plină de tensiune şi sufocantă. Cel ce-şi îndrumă puterea de a dori, încordată la maximum către centru, spre adevărata existenţă, spre desăvârşire, acela pare mai potolit decât omul stăpânit de pasiuni, deoarece flacăra focului ce arde în el nu se vede întotdeauna, deoarece, de exemplu, în timpul unei dispute, nu strigă şi nu gesticulează cu braţele. Dar îşi spun: el trebuie să dogorească şi să ardă! (…) Adevărul există, dragul meu! Dar „învăţătura” pe care o râvneşti, învăţătura absolută, desăvârşită, singura care să te poată face înţelept, aceea nu există. Nu trebuie să năzuieşti către o învăţătură desăvârşită, prietene, ci către propria ta desăvârşire. Dumnezeirea se află în tine însuţi, nu în noţiuni şi cărţi. Adevărul este trăit, nu predat de la catedră.”
Rugăciunea Călăuzei (în Stalker) pentru izbăvirea (mântuirea) celor doi călători (Scriitorul şi Profesorul) prin Zonă, ca un remix după ideea din Hesse: „Să se împlinească ceea ce şi-au pus în gând. Să creadă. Să râdă de ‚înaltele’ lor pasiuni; ele nu izvorăsc dintr-o energie sufletească, nu sunt decât nişte fricţiuni între noi şi lumea exterioară. Să capete încredere în ei înşişi. Să devină neajutoraţi ca pruncii deoarece slăbiciunea e măreaţă, iar forţa e demnă de dispreţ. Când se naşte, omul e slab, iar atunci când moare el ajunge aspru, rigid. Copacul, când e tânăr, e fraged; după ce creşte, se aspreşte. Duritatea şi forţa prevestesc moartea. Frăgezimea şi slăbiciunea exprimă prospeţimea vieţii. Nimic din ce s-a asprit nu poate să învingă…”
