Wednesday 29 October 2008

Staying cool

Aseară am fost cu Theodor la nişte Sonate (violin & piano) de Mozart. A venit la pauză şi Raluca. Ne-a însoţit Max, un tânăr de numai 15 ani cu o curiozitate intelectuală deosebită. Pe drum îi vorbesc lui Max despre proiectul noii stagiuni de cinematecă de la UVT (commencing on Thursday). Zice: „Care sunt criteriile după care un film e considerat bun?” Asta da întrebare. Îi răspund că I honestly don’t know. Şi chiar nu ştiu. În sens abslout, fireşte. Pot să răspund, eventual, pentru mine (şi asta cu aproximaţia de rigoare) ce anume e necesar să fie într-un film bun: jocul actorilor (condiţie – adesea – necesară, dar nu suficientă), povestea (mesajul), mizanscena, concepţia coloanei sonore, imaginea etc. Am uitat să-i vorbesc despre un element super-important în cinema: montajul.

FD îmi trimite ca fw partea întâi a unui articol (N. Steinhardt şi problema demonismului) al lui Vladimir Tismăneanu (din Ev.z), cu referire la cartea Monahului de la Rohia, Jurnalul fericirii. VT decupează două din citatele care mi-au atras şi mie atenţia şi stima pentru Monah: cel despre Stat (transformat în Mamona) şi despre pactul cu diavolul. Faptul că autorul articolului în citeşte pe Steinhardt printr-o grilă...politică i-a dat apă la moară unui comentator în care a fiert mânia pravoslavnică şi, într-un comentariu de subsol de pagină, l-a ruşinat (pentru că n-a vorbit nimic de convertirea şi de fericirea descoperită în închisoare de autorul Jurnalului) pe nenea Tismăneanu, trimiţându-l la colţ să se căiască, să-l recitească pe Steinhardt, iar apoi să se spovedească (??!!). Au urmat, fireşte şi alte luări de poziţie la fel de...vigilente. Partea care mă priveşte din acest duel de idei (una dintre ele) e că nu am ajuns – încă! - la înţelepciunea (starea cool) de a trata detaşat şi, eventual, cu ironie, astfel de atitudini „justiţiare”. Care sunt, în fond, a piece of cake. E drept, it is a cake that stinks, but nevertheless a cake that I can choose not to have to do with. La urma urmei, e aşa simplu. Avem atâtea de învăţat de la ordinator. Putem alege între accept şi reject, putem alege să dăm save sau delete. Dar pentru toate astea e nevoie, cum zic, de acea stare de coolness pe care - atunci când ne slăbeşte voinţa (fiindcă cedăm şi semnăm, într-un fel sau altul, pactul cu Cel Înşelător) o ratăm. Cât de mult avem de învăţat de la felul de a fi dintr-o bucată al Monahului: „Diavolul: Să încheiem un pact. - Nu. - Atunci hai să semnăm un document prin care să recunoaştem şi tu şi eu că doi plus doi fac patru. - Nu. - De ce? Nu admiţi că doi şi cu doi fac patru? De ce n-ai subscrie la un adevăr incontestabil? Nu-mi pun semnătura alături de a ta nici pentru a recunoaşte că există Dumnezeu“.