Treimea lui Buñuel

Umor negru, spontan şi coroziv plus o trinitate ce a devenit brand la Luis Buñuel: erotism-religie-moarte. Sau, pe scurt, Viridiana (1960) - semnul conştiinţei poetice a regizorului spaniol. Puternic înrădăcinat în cultura clasică a Spaniei (Cervantes, El Greco, Lorca şi Picasso, Salvador Dali şi Arrabal, romanul picaresc şi Galdos), acest apolog al ascensiunii către omenesc evocă un evantai de stări sufleteşti: cruzime, excentricitate, blasfemie, necrofilie şi un dram de fetişism.

Povestea este, în aparenţă doar, iconoclastă: Viridiana - o tânară pioasă, pe punctul de a deveni calugăriţă - respinge avansurile perverse şi propunerea de căsătorie a unchiului său, care, deprimat, se sinucide. Transformă apoi proprietatea defunctului într-un azil de vagabonzi, iar violenţa acestora o determină să abandoneze devoţiunea caritabilă şi să devină amanta vărului ei. Antologică rămâne scenă a ospăţului origiastic din Viridiana lui Bunuel, în care – parodiind sardonic Cina Cea de Taină a lui Leonardo, pe fundalul oratoriului Mesia de Händel – un cerşetor orb stă în centrul imaginii. Se îmbuibă, alături de o bandă grotescă de paria ai societăţii, din bucatele puse la dispoziţie de bunătatea Viridianei. Ca răsplată, aceşti ticăloşi o vor batjocori, siluind-o.

Cum era de aşteptat, ca în cazul lui Nazarin (1959), Buñuel a fost din nou citit cu precădere printr-o grilă „iluministă”, anti-clericală, critica punând prea uşor accentul pe „negarea tuturor tabuurilor şi perceptelor creştine” care ar sufoca personalitatea omului, pe „eşecul dogmatismului vechii Spanii” etc. Dar există şi o altfel de abordare. Artistul plastic George Tomaziu, citat de Steinhradt în Dumnezeu în Care spui că nu crezi, remarcă „lucrul cel mai exact şi mai adânc” (scrie Monahul de la Rohia) referitor la acest film: „Viridiana nu arată zădărnicia jertfei Mântuitorului, ci greutatea pe care o întâmpinăm noi, oamenii, de a ne asuma jertfa Sa, nimicnicia noastră când e vorba să pornim pe calea Crucii.” Observaţia este valabilă şi pentru Simón del Desierto, realizat de Buñuel în 1964.

Considerat blasfemiator, Viridiana declanşează un puternic scandal în structurile cinematografiei franchiste. Este interzis de către cenzura spaniolă timp de 16 ani şi e aspru condamnat de Vatican. La centenarul Buñuel din anul 2000, Viridiana se afla pe primul loc în topul celor mai bune filme ale regizorului, alcătuit prin votul a 94 de oameni de artă spanioli.

Unseen Beauty

Ieri am fost la o pizza cu Costel. Nu mai ştiu cum a venit vorba şi mă întreabă cum îşi stabilesc văzătorii criteriile după care judecă frumuseţea. Frumuseţea lucrurilor, frumuseţea oamenilor. Pentru el, ca sightless person, frumosul înseamnă armonie, proporţii, echilibru. Şi adaugă (nu e primul care spune asta): cei lipsiţi de vedere sunt mai puţini expuşi la rătăciri, la nebunii, la ispite. Corect. Numai că nefuncţionarea analizatorului vizual nu este o garanţie a virtuţii, a desăvârşirii. Cumplitele sminteli, deznădejdea şi trufia luciferică îl pândesc şi pe cel condamnat să nu se bucure de lumină, forme şi culori. Mă gândesc la antologica scenă a ospăţului origiac din Viridiana lui Bunuel, în care – parodiind Cina Cea de Taină a lui Leonardo – un cerşetor orb stătea în centrul imaginii. Se îmbuiba, alături de o bandă grotescă de paria ai societăţii, din bucatele puse la dispoziţie de bunătatea Viridianei. Ca răsplată, aceşti ticăloşi o vor batjocori, siluind-o. Pentru că mesajul Viridianei este, în fond, unul creştin. Artistul George Tomaziu, citat de Steinhradt în Dumnezeu în Care spui că nu crezi remarcă „lucrul cel mai exact şi mai adânc” (scrie tot Monahul de la Rohia) referitor la filmul lui Bunuel: „Viridiana nu arată zădărnicia jertfei Mântuitorului, ci greutatea pe care o întâmpinăm noi, oamenii, de a asuma jertfa Sa, nimicnicia noastră când e vorba să pornim pe calea Crucii.”

Altfel spus, revenind la frumuseţe (la frumuseţea restauratoare, aceea care – spunea Dostoievski - va mântui omenirea, dar şi la frumuseţea străină spre care nu se cade a ne slobozi prea mult privirea), Părinţii Bisericii au acelaşi mesaj deopotrivă pentru văzători şi pentru nevăzători: „Nu lăsa ochii tăi să vadă deşertăciuni, că slobozenia omoară sufletul.” Ochii funcţionali, dar mai ales ochiul lăuntric, acela care – atunci când este închis pe dinafară, ca în cazul orbului din Viridiana – se poate deschide oricând spre deşertăciuni şi cugetări necuviincioase, spre distracţie şi pierzanie. Nu sunt mai puţin privaţi de comuniunea cu frumuseţea nevăzută, restauratoare, nici nevăzătorii (asta încerc să-i spun lui Costel). Nu spuneau tot Părinţii că omul n-a ajuns încă la desăvârşire câtă vreme rugăciunea mai este înşelată de închipuiri? Spre acea rugăciune fără de închipuiri înşelătoare vor fi însetat sufletele nevăzătorilor adolescenţi pe care i-am întâlnit toamna trecută la capela ortodoxă din Cluj...