Friday 13 June 2008

Don Quijote made in Romania

Azi, consiliul de încheiere pe şcoală pentru clasele mici (IX, X), o nouă numărătoare a bobocilor, o nouă auto-analiză a dascălilor – cât au izbutit să-i motiveze pe elevi, să-i capaciteze, să le maximizeze concentrarea, energiile de învăţare etc. Sfârşitul unui an şcolar impune şi o necesară (şi igienică) operaţie de deletion, prin care memoria învăţătorului şi a învăţăcelului trebuie curăţată de viruşii anomaliilor de comunicare (profesor-elev; elev-părinte etc.) adunaţi de-a lungul anului, în vederea unui fresh start din toamnă.
Tot azi e un an de când ne-am mutat în apartamentul în care locuim în prezent. Cum trece vremea...
CR îmi trimite o înregistrare audio cu un interviu pe care l-a dat unei tinere jurnaliste în legătură cu unele confrerii („frăţii”) presupus masone şi apartenenţa lor (mai mult sau mai puţin voalată) la Biserica Romano-Catolică. Abil mânuitor al cuvântului, CR pledează pro domo, adică pro Early Church când, zice el, apele erau mult mai limpezi, neamestecate de adăugiri dogmatice etc. Pomeneşte undeva despre inovaţia apuseană a „imaculatei concepţii” pe care, ca ortodox, o găseşte aberantă. M-am întrebat adesea şi n-am ajuns la niciun rezultat: de ce ar fi acest concept mai „aberant” decât alte relatări biblice supranaturale care – cel puţin oficial - nu sunt puse la îndoială de ortodocşi, doar pentru că nu are fundament evanghelic? Anyway, nu am insomnii din pricina asta...Ce mă amuză este donquijotismul lui CR (dublat de o bine exersată diplomaţie), care se încăpăţânează să ţină piept lupilor cu perucă de oaie din chiar turma – zis – dreptmăritoare, printre care se află – nu puţini – jucători ce nu ştiu (şi nu vor să ştie) de fair play, arivişti, bişniţari sau businessmen, vechi sau mai noi turnători, cu toţii – spune CR – reprezentanţi ai celei mai nobile caste, potrivit tradiţiei indo-europene: casta preoţilor.
Despre „cazul Corneanu” citesc în presa de azi un articol de-al lui Theodor Baconsky, foarte apropiat ca mesaj de rândurile - pro-ecumeniste şi pro Corneanu - iscălite săptămâna trecută de Mircea Mihăieş în E.Z. Un comentator îi răspunde (politicos, cu argumente), citând pentru început un fragment din articolul publicat de TB: alte biserici ortodoxe care, uitând ce înseamnă autocefalia (adică jurisdicţia canonică în graniţele unui stat suveran), s-au grăbit să „ceară explicaţii“...” Oare dl. Baconsky nu ştie un lucru elementar, anume că autocefalia nu înseamnă libertatea de a modifica credinţa? Intenţia de a minimaliza gestul mitropolitului Corneanu este evidentă, dar mă aşteptam să fiţi ceva mai obiectiv. Comuniunea euharistică cu catolicii a unui ierarh ortodox nu este „o problemă internă a BOR", ci priveşte întreaga Ortodoxie. Prima instanţă de judecată este sinodul BOR, dar dacă acesta nu va soluţiona în spirit ortodox, va fi îndreptăţită nemulţumirea altor Biserici Ortodoxe locale. Hai să ne gândim ce consecinţe ar fi avut pentru creştinism dacă Părinţii Bisericii ar fi tratat drept „probleme locale" ereziile uni Arie, Macedonie, Apolinarie, Nestorie, Eutihie etc. La greşeli de credinţă trebuie răspuns prompt, pentru a înlătura confuziile. Este Biserica Catolică eretică? Azi ne ferim să pronunţăm cuvântul erezie, dar cam pe acolo ar fi. Un ortodox care acceptă Filioque, sau că papa este Vicarul lui Cristos sau că este infailibil, că harul e creat, a pierdut părtăşia cu adevărul. Aceasta este miza acestei dispute, mitropolitul Corneanu a amestecat adevărul cu minciuna, lucru nepermis unui ierarh ortodox. „Vai de cei prin care vin smintelile!"

Amateurish arias

Seara am mers pe jos la filamonică, unde Costel Busuioc (laureatul de anul acesta al unui important concurs de interpretare, în Spania) a susţinut un micro-recital, alături de orchestra Filarmonicii. Numele său este, acum, pe val - sala a fost, ca în puţine alte dăţi, arhiplină. Iată cum câţiva monştri sacri ai muzicii universale, cu lucrările lor (Mozart – Uvertura de la Nunta lui Figaro; Albinoni – Adagio; Brahms – Rapsodia ungară; Mascagni – Intermezzo din Cavaleria Rusticană; Orff – Carmina burana; Bizet – Preludiul de la Carmen; Schubert – Ave Maria; Puccini – Nessum Dorma şi Tosca; Verdi – La donna e mobile din Rigoletto) au reuşit – preţ de aproape două ceasuri - să transforme sala de concert într-un full house. Chestie de marketing. Degeaba este publicul snob, dacă nu-l ajută un pic şi reclama – sufletul comerţului. Pe Costel Busuioc (posesorul unei voci extraordinare, însă – deocamdată – fără o pregătire muzicală pe măsură) l-a ajutat. Încă îl ajută. Rămâne de văzut până când...

Theodor a stat alături de mine...aproape smirnă, într-o lojă de la parter, prin amabilitatea dnei DA de la Radio TM. Raluca a stat lângă dl Gabor.

...Încă îmi sună în urechi vorbele lui Sorin, van driver la „Luminiţa”. Spunea ieri că dl Enache (un distins nevăzător pensionar, cu vastă experienţă didactică) i-ar fi zis că – ideally speaking – un copil nevăzător (dar nu numai) n-are voie nici măcar să simtă starea de nervozitate a adultului de lângă el, cu atât mai puţin să fie timorat şi stresat de cicăleala sau de ieşirile necontrolate – oricât de justificate, prin grijile acumulate peste zi, stres etc. – ale părinţilor săi văzători. Care timorare, stres, cicăleală şi ieşiri necontrolate sunt, în ultimă instanţă, adevăratele semne ale ne-vederii, ale orbirii. So: who is the blind one after all?