Godfather

Ei da, tempi passati, iar prietenia mea cu Dan Voinea intră-n al douăzecilea ani. Parc-a fost ieri: eram planton in the army, şi Dan mi-a ţinut de urât. Tot povestind, am ajuns să-i dau o foaie de ziar (o revistă, de fapt: SLAST) în care Lucian Avramescu, its assistant editor, mi-a răspuns (în cadrul rubricii Poşta (ne)secretă a redacţiei) la o scrisoare pe care i-o trimisesem. Printre altele, poetul - care a scris Bună seara, iubito - mă asigura şi ca i-a transmis lui Adrian Enescu cele cuvenite. I-am dat şi lui Dan, proaspăt venit în compania noastră din Caransebeş (azi o ruină) de la unitatea de şoferi din Săcălaz, să citească acele rânduri şi parcă-l văd cum se schimbă la faţă când zăreşte numele lui Enescu. A urmat o afirmaţie a sa care avea să sigileze for good prietenia noastră: Şi mie-mi place muzica lui Adrian Enescu.

Între timp el a fost cel care şi-a luat în serios rolul de photographer la cununia mea cu Raluca de la Drăgsineşti, el l-a ţinut – un an mai târziu - pe Theodor la piept în timpul slujbei de Botez, rostind ritualic, de trei ori, replica ce-i revine oricărui godfather: Mă lepăd de Satana şi tot el prietenul de cursă lungă cu care – până acum – n-am reuşit să mă cert. Astăzi e - dar nu peste noapte, ci după ani de trudă cu penelul – artist plastic şi caută să zugrăvească pe pânză şi lemn forme şi culori. Ne mai tachinăm uneori: când eu îl sâcâi, vorbindu-i de icoane şi îndemnându-l să caute la Rubliov şi la canon, el mă trimite neîntârziat să scriu literatură explicit religioasă, bisericească.Altfel e băiat bun...

Fie ca noul an de viaţă în care intră o dată cu fiecare zi de 16 februarie să-l ajute tot mai mult să dea slavă – prin arta sa – Părintelui Luminilor. La mulţi ani, bătrâne, şi nu uita de sfaturile primite de Joe Gideon în All That Jazz: You’d better change your way of livin’...Just kiddin’.

Haydn, Schumann, Skriabin

Seara, concert (dirijor: Remus Georgescu): Haydn – Simfonia nr.88; Schumann – Concertul pentru violoncel şi orchestră, op.129 (solist: Fenyö Lászlo), Skriabin – Poemul extazului, op.54. I-am reîntâlnit pe dascălii mei din dimnaziu şi liceu: Theodor Gabor, Iudita Ernst şi Monica Budescu. Cu dl. Gabor am vorbit despre filme şi piese de teatru. Ca un veritabil theatre goer, mi-a povestit cum călătorea cu trenul peste 600 de km în tinereţe ca să vadă spectacolele de prestigiu ale scenelor bucureştene. Ne-am amintit de Karamazovii (şi de Dragoş Pâslaru), de George Vraca şi Geo Barton. Mi-a spus că ultimul spectacol la care a fost (Şefele), cu Dorina Lazăr, Coca Bloos şi Emilia Dobrin l-a dezamăgit şi l-a găsit vulgar. Întrebarea e, am zis eu: despre care din montările actuale se poate spune că nu e vulgară?

Pretty Village, Pretty Flame

Ne-am obişnuit deja cu scindarea genurilor (din raţiuni care ţin de PR) în „realiste” (bazate pe „poveşti adevărate”) şi „fantastice”. Ce li se întâmplă personajelor din Pretty Village, Pretty Flame (titlul internaţional al filmului regizat de Srdjan Dragojevic, după scenariul Nikola Pejakovic, inspirat, la rându-i, de reportajele de rǎzboi ale lui Vanja Bulic) este atât de veridic, încăt nu mai e nevoie de nelipsita (şi mercantila) ştampilă: Based on a true story.

În 1992, la începutul rǎzboiului din Bosnia, doi tineri, prieteni din copilǎrie, Milan (un sârb) şi Halil (un musulman) încropesc o micǎ afacere împreunǎ – un atelier de reparţii auto, iar izbucnirea rǎzboiului îi găseşte în tabere diferite. Grav rǎnit în spital, Milan retrǎieşte proustian experienţa cruntǎ a rǎzboiului, amintindu-şi momente cruciale din viaţa sa şi a camarazilor sǎi de arme, care şi-au pierdut, pe rând, viaţa. Totodată remarcǎ şi sosirea unui tânǎr soldat musulman în salonul alǎturat şi este hotărât sǎ-şi îndeplineascǎ „misiunea” (exterminarea celor din tabăra adversă) pânǎ la capǎt.

Dincolo de a fi (încă) un film despre (încă) un război (unul din imediata noastră realitate!) filmul lui Srdjan Dragoevic (laureat al festivalurilor de la Sao Paolo, Thesalonic, Stockholm ) cucereşte mai cu seamă prin stil. Scriitura cinematografică foarte modernă este dublată de o distribuţie impecabilă, de un montaj şi o mizanscenă de zile mari. Ca timp real, acţiunea din Pretty Village... se petrece, în cea mai mare parte, într-un tunel (ce leagǎ Serbia de Bosnia) unde şapte soldaţi sârbi şi o jurnalistǎ americanǎ (un fel de Albǎ-ca-Zǎpada şi cei şapte pitici demitizaţi) se refugiazǎ din calea adversarilor bosniaci, înfruntând moartea iminentǎ. Segmentarea poveştii (imagini din spitalul belgrădean contrapunctate cu flash back-uri din copilăria personajelor, din trecutul lor mai recent sau mai îndepărtat) respectă o „logică” în zig-zag dictată de memoria involuntară. Astfel, o vorbă din jur, un zgomot sau o privelişte nasc torente de amintiri. La fel ca în filmul de debut al lui Andrei Tarkovski, Copilăria lui Ivan, obiectivul (director de imagine: Dusan Joksimovic) surprinde nu doar „iadul războiului” (nebunia, spaime, noroi, moartea absurdǎ, zgomotul obuzelor), nu doar ceea ce „se vede”, ci şi ceea ce gândesc, viseazǎ ori îşi amintesc personajele. De multe ori se întâmplă ca aceste gânduri, vise şi amintiri să devină „fărâme de rai” ce edulcorează cumva existenţa tragică a personajelor.

Perspectiva cvasi-documentară a filmului îl apropie de Bătălia pentru Alger (regia: Gillo Pontecorvo, 1964) - o altă operă de artă tulburatoare ce urmăreşte să redea nu doar ritmul actualităţilor filmate, ci mai ales să surprindă cât mai obiectiv, în tonuri de cinema verité, dimensiunea unui moment istoric. Ceea ce – la ambele filme - impresionează este imparţialitatea viziunii regizorale: înfruntarea, devastările şi absurdul războiului sunt surprinse atât în fazele lui frenetice, cât şi în cele răscolitoare, dureroase, astfel că nici una din tabere nu poate ieşi cu conştiinţa împăcată.

Insight

Am luat ieri cu mine volumul de poezii Bună seara, iubito II al lui Lucian Avramescu. Cum străbaterea oraşului în tramvai îmi ia ceva vreme, îmi pun uneori în raniţă câte o carte. Răsfoind acest sequel liric (apărut prin 2004) constat că fibra poetului pulsează mai cu seamă în partea a doua a volumului, care de altfel conţine reluări ale vechilor hituri, nimic original. Astfel, stihurile scrise după 1989 sunt marcate (asemenea editorialelor pe care, în perioada băsesciană jurnalistul Lucian Avramescu le scrie virulent anti-Băsescu pentru Jurnalul naţional) de ştampila „epocii de tranziţie”, de conjunctural. Găsesc totuşi nişte versuri care-mi plac:

pot să am vârsta îngerilor

vârsta părinţilor mei sau chiar vârsta lui Dumnezeu

nimeni nu va consemna vreodată

decesul dragostei în sufletul meu

există iubirea ca un vin tânăr

şi ca un vin vechi iubirea târzie

primul se urcă iute la cap

celălalt e mai încet în pahare

şi pe scări întârzie

să te apropii de amurg

cu înfiorarea dragostei în tine

nu şchiopătând în cârja singurătăţii

ci cu odăile inimii pline

să iubeşti până în ultimul ceas

cu inima, atunci când trupul te lasă

să iubeşti acvariul umanităţii multicolor

care-i tragica şi fericita ta casă

există iubirea ca un vin tânăr

şi iubirea ca un vin vechi păstrat în potire grele

cu ea, cu această iubire, cei norocoşi

trec pragul spre stele

După amiază, coincidenţă: mă sună bunul meu amic din vremea adolescenţei (fan şi el Lucian Avramescu şi Adrian Enescu – nu degeaba am fost, câţiva ani, vecini de bloc – azi de meserie criminal lawyer for the government) să mă roage să-l vestesc pe Lucian Avramescu de vizita pe care el, pe post de Sherlock Holmes, doreşte să i-o facă. Motivul? Un articol publicat recent de L.A. despre nişte delapidări de fonduri europene. Îi răspund amicului meu că, în ciuda simpatiei pentru nu puţine poezii de-ale lui Avramescu (şi a versurilor scrise pentru albumele evergreen ale grupului STEREO şi ale Loredanei Groza, pe muzica lui Adrian Enescu), nu îl mai urmăresc cu interes pe jurnalistul editorialist Avramescu, datorită înregimentării sale întru a-l desfiinţa cu totul pe actualul preşedinte Băsescu, în condiţiile în care trece sub tăcere (aproape) orice aberaţie şi nelegiuire din partea „opoziţiei”. Anyway, am căutat numărul de telefon al poetului şi l-am sunat. Şi-a amintit imediat de mine, de noi, a vrut să ştie cum mai e Theodor. A spus că inteligenţa, dacă e, poate înlocui celelalte neajunsuri şi neputinţe. Aşa credem şi noi.

Tot despre inteligenţă – ca insight, ca putere de înţelegere, ca discenământ – se vorbeşte şi în pericopa biblică sosită azi prin poşta electronică: His divine power has granted to us all things that pertain to life and godliness, through the knowledge of him who called us to his own glory and excellence, by which he has granted to us his precious and very great promise, that through these you may escape from the corruption that is in the world because of passion, and become partakers of the divine nature. For this very reason make every effort to supplement your faith with virtue, and virtue with knowledge, and knowledge with self-control, and self-control with steadfastness, and steadfastness with godliness, and godliness with brotherly affection, and brotherly affection with love. For if these things are yours and abound, they keep you from being ineffective or unfruitful in the knowledge of our Lord Jesus Christ. For whoever lacks these things is blind and shortsighted and has forgotten that he was cleansed from his old sins. Therefore, brethren, be the more zealous to confirm your call and election, for if you do this you will never fall. (St. Peter's Second Universal Letter 1:1-10)