No trespassing

Aseară, într-o sală înfrigurată, am ascultat cu Theodor lucrări de R. Ward (Dialoguri pentru vioară, violoncel, pian şi orchestră), Fr. Poulenc (Concertul pentru două piane şi orchestră, în re minor) şi A. Dvořak (Simfonia a IX-a în mi minor, op. 95 - Din lumea nouă). Solişti: Alexandra Guţu (cello), Sorin Dogaru (pian), Gabriel Popa (vioară), soţii Mihailescu (pian). Apoi ne-am reunit tustrei cu prietenii noştri la „Casa cu flori” pentru o restanţă: sărbătorirea celor trei născuţi la sfârşit de august şi început de septembrie (Raluca, Michelle & Cornel).

Azi, pe o ploaie torenţială (a plouat toată ziua) m-am îmbarcat, cu Theodor, pe vasul de la McDrive unde îşi serba ziua Iulia. Trei dintre adulţi au stat deoparte (în incinta restaurantului) la o cafea, în timp ce copiii se jucau karaoke pe ritmuri gen „Gaşca mea” (Hi-Q). Noi, cei mari, am călătorit prin înalte sfere în discuţii ce tămâiau spaţiul profan de la Mc.

Discuţiile, în general, atunci când îmi lasă în urmă un aftertaste nu tocmai mângâietor şi odihnitor nu sunt altceva decât lucru manual. Adică: după cum îţi aşterni, aşa dormi. Sau: semeni vânt, culegi furtună. După cum pun în cuvinte ceea ce simt (nătâng, arătând chiar ceea ce simt) e şi feedback-ul. De fapt, e foarte simplu: ţine de aşa-numita limită de discreţie despre care aflăm atunci când – în lumea civilizată sau, mă rog, acolo unde oamenii încearcă măcar să fie politicoşi - ne apropiem de un ghişeu. Dacă se depăşeşte această limită (în bănci sau în oficiile poştale etc. e marcată printr-o linie galbenă ce-ţi indică locul unde trebuie să te opreşti), o faci pe pielea ta. Şi poate că e bine aşa. De ce? Pentru că fiecare om îşi plăsmuieşte visele sale, idealul său, crezul său. Cu ce drept intrăm noi cu bocancii cu crampoane în sufletul omului? Păi, cu dreptul de a-l – credem noi – „lumina”, de a-l aduce „pe cale” – ne justificăm noi, amăgindu-ne. Intenţii bune, numai că operaţiunea e extrem de delicată. În ceea ce mă priveşte, am dat greş întotdeauna şi atunci când am călăuzit, şi atunci când am fost călăuzit cu predici „ca la carte”. Mi-a ieşit însă atunci când călăuzirea - într-un sens sau altul - s-a produs cu respect faţă de … limita de discreţie.

Scurtă întâlnire

Extraordinară întâlnirea (sau, mai bine, petrecerea, în sensul dat de Constantin Noica acestui termen) cu regizorul Nicolae Mărgineanu, care s-a deplasat până la Timişoara ca să ia un interviu pentru documentarul la care lucrează: un film despre drama tatălui său şi a celor care au cunoscut pe propria piele Gulagul, în „obsedantul deceniu” cinci şi jumătate din al şaselea. Cele aproape două ore petrecute la Symphony Café, în drum spre gară şi la o pizzerie au fost folosite la maxim: am povestit de filme, actori, regizori cu o vervă ce depăşea cu mult limita de timp de care dispunea maestrul. Pentru el, pierderea tatălui (plecat, la fel ca personajul din filmul lui Kusturica din 1985, na službenom putu, adică în - eufemistic, desigur – „călătorie de afaceri”) şi opreliştile care i s-au pus după aceea (pentru „originea nesănătoasă”) au fost o încercare din care a ieşit mai puternic. A fost un prilej „chemat să-nalţe mersul, cunoştinţa”. Întuneric, tăciune în inimă, albastru ger pe frunţi, pecete arsă cu fier pe coapsă, lacrimă în bulgăre de ţărână şi sâmbure de cer (ipostaze ale suferinţei surprinse de Lucian Blaga în poemul său „Laudă suferinţei”), această năpastă avea să preschimbe – în cazul său – argila-n duh „ce poate fi pipăit, duios, cu ştiinţă”. Şi-ntocmai ca-n versurile blagiene, Tatăl „carele este şi va fi” a alungat din calea sa doar acea suferinţă care destramă. Pe „aceea care întăreşte fiinţa-ntru fiinţă” a lăsat-o să-şi desăvârşească lucrarea. Parte din rodul ei este familia minunată de care are parte acest om şi, de asemenea, filmografia sa luminoasă, nedeclamativă şi neresentimentară.

Continuă să mă urmărească imagini, stări şi chipuri din Un om în loden (opera prima, 1979, un film poliţist de referinţă în cinematografia românească, o replică inteligentă la filmele de serie cu comisari ale „nemuritorului” Sergiu), Ştefan Luchian (cu plastica uluitoare a lui Călin Ghibu), Întoarcerea din iad (pentru imaginea lui Vlad Păunescu, dar şi pentru Maria Ploae, Remus Mărgineanu, Constantin Brânzea, Ana Ciontea şi…Dragoş Pâslaru), Pădureanca (pentru Manuela Hărăbor, dar şi pentru Adrian Pintea, Şerban Ionescu, Victor Rebengiuc), Flăcări pe comori (inspirat din scrierile lui Agârbiceanu, cu un Claudiu Bleonţ încă necabotin, cu un Mircea Albulescu de zile mari, cu prezenţa cool a lui Remus Mărgineanu, cu soundtrack-ul lui Cornel Ţăranu ce prelucrează armoniile şi linia melodică din Dueliştii lui Ridley Scott, cu – în fine – imaginea electrizantă a lui Vlad Păunescu), Undeva în Est (despre rezistenţa anticomunistă din munţi, cu aceiaşi Remus Mărgineanu şi Maria Ploae, dar şi cu Marius Stănescu), Priveşte înainte cu mânie (tot Remus Mărgineanu, apoi Luminiţa Gheorghiu, Cristi Iacob, Petre Nicolae – portretul grim al unui orăşel de provincie de la malul mării în primii ani după căderea lui Ceauşescu), Faimosul paparazzo (pentru Maria Ploae şi Marcel Iureş) &, last, but not least, Binecuvântată fii, închisoare (pentru Maria Ploae şi celelalte: Dorina Lazăr, Margareta Pogonat, Ecaterina Nazare – un crâmpei din infernul gulagului autohton).

Şi, cum aş putea uita, dacă mă mai gândesc la seria B.D.-urilor e doar pentru „ochiul” care i-a filmat pe Caragiu & co. din acele trei comedii extrem de populare. Înainte de a fi regizor, Nicolae Mărgineanu a fost operator. (Şi înainte de a fi operator a fost nevoit să schimbe la job-uri, căci omul era – în acei ani cumpliţi – sub vremi.) Atunci avea să filmeze, în 1971, palpitanta Explozie (acelaşi regizor, Mircea Drăgan, nenumărate vedete: Caragiu, Beligan, Motoi, Diaconu, Piersic, Dem Rădulescu, Draga Olteanu, Jean Constantin şi …Gheorghe Dinică), iar câţiva ani mai târziu Tănase Scatiu (cartea sa de vizită ca director de imagine) şi primul western românesc, Profetul, aurul şi ardelenii.

M-am despărţit de regizorul Nicolae Mărgineanu cu nădejdea că ne vom revedea undeva, cândva…Şi mai ales cu bucuria de a-l fi simţit atât de apropiat de parcă ne ştiam de când lumea, nu doar de câteva zile...