Şi a fost – în ziua comemorativă de 17 decembrie, când, în urmă cu 18 ani mureau pe străzile Timişoarei şi prin spitale (cu câte-un glonte rătăcit în ţeastă) zeci de oameni (majoritatea tineri) – concertul organziat de Mitropolia Banatului, la care au cântat Grigore Leşe & un grup de colindători maramureşeni. Theodor a avut şi el un număr de cinci minute – a fost prima sa ieşire în public, poate nu suficient pregătită. În faţa unei săli pline Theodor a cântat – după cum s-a exprimat profesorul său, M J – un studiu de-al său („Tramvaiul”), tema celebră Odă bucuriei din Simfonia a IX-a de Beethoven şi colindul Domn, Domn să-nălţăm. Pentru că a aşteptat în culise vreo două ceasuri până la intrarea lui în scenă, pentru că nu am reuşit - noi. ca părinţi - să comunicăm mai bine cu el, pentru că nu s-a pregătit temeinic (ia lecţii de pian doar de un an şi câteva luni, însă cu intermitenţe), pentru că – în fine – are o altă sensibilitate (având deschis numai „ochiul dinăuntru”) şi-o altă percepţie a lumii şi realităţii Theodor a izbucnit în râs (copleşit, pare-se, de aplauze) înainte de a patra piesă pe care urma s-o cânte („Moş Crăciun cu plete dalbe”) şi – în ropote de aplauze – a venit, adus de profesorul său, în culise. La urma urmei, aşa cum ne-a spus şi PS, n-a fost un concurs de pian, ci o prezentare informativă şi o recunoaştere (stricto sensu din partea lui PS) a potenţialului pe care îl are Theodor. E foarte probabil – dovadă stau mărturiile prietenilor noştri – ca din stal, de la balcon ori galerie lucrurile să fi fost percepute altfel decât din culise. E foarte posibil ca (măcar) unii spectatori să se fi bucurat mult mai mult de microrecitalul lui Theodor (şi chiar de râsetele lui) decât am izbutit s-o facem noi, ca părinţi – noi n-am reuşit decât să ne plimbăm în culise de colo-colo, full of butterflies in the stomach şi chiar îngroziţi de întorsătura pe care o luase interpretarea lui Theodor. Important – ne asigură PS – este ca Theodor să se păstreze şi să nu se zdrobească în lumea asta pestriţă şi cu atâtea măşti. Important este ce va fi, cum va evolua el, cât de temeinic va studia de acum înainte şi cum se va prezenta la următoarea sa ieşire în public. After all, ce-am făcut noi, părinţii lui, când am fost de cinci ani? În niciun caz nu am dat microrecitaluri (fie şi neterminate) la Operă. It could have been worse: what if Theodor hadn’t been in the mood at all for playing and singing? Ce a prezentat Theodor în seara de 17 decembrie 2007 pe scena Operei din Timişoara n-a fost decât o mică parte din ceea ce a acumulat el în materie de muzică, fără o pregătire temeinică – ne aminteşte PS, care ne poartă de grijă, nu glumă: ne-a sunat (după concert) de trei ori să ne spună să nu i-l stricăm pe Theodoraş cu asprimea noastră critică de părinţi, să fim încrezători în viitor şi să nu uităm ce spunea Pr. (nevăzător) Teofil: „Sunt suma întâlnirilor mele cu prietenii de-o viaţă”. Aşadar, cuvântul cheie, pentru noi, părinţii ar fi: reformatare.
Au fost alături de noi astă-seară: mama şi părinţii Ralucăi, Codruţa, Manuela, Mira, Oana, Tatiana, Michelle şi Cornel, Lia şi Dorin, Maronel şi Ondine, dl şi dna Enache, Izabela, Dana Pag, Rodica, Luci & Mugurel.
Azi, ultimele ore de curs la ET, înainte de Christmas holiday, cu nişte elevi de 16 ani care s-au schimbat în bine faţă de acum un an – ce-i drept, sunt şi mai puţini: au fost 30, au rămas 21. Am discutat despre relaţia dintre literatură şi film, cu aplicaţie practică în vizionarea unui scurt-metraj (Zapping) de Cristian Mungiu, ce reflectă o lume în care nimeni nu mai citeşte, iar televiziunea idiotizează masele. Mulţi au înţeles, cred, miezul. 
