Dream on: I visited Dr. Matei (who had lived in Deta before he passed away a few years ago) - my coach of biology. I still remember his classes in the open air, held in the yard of his house. So, I was on his street and did not meet him, but...Fr. TP, to whom I was going to confess. I felt rather embarassed, as I had lost the apetite for confession, but I was extatic once I did and knew I would receive communion from Fr. RN. Azi, prăznuirea Părinţilor de la primul Sinod Ecumenic (Niceea / Iznik, 321). Am fost la slujba de la capelă – ultima din această vară, datorită vacanţei şcolare, când liceul este închis până în septembrie. Predica Pr. RN a pornit de la evocarea a ceea ce s-a întâmplat la Niceea (controversa ariană, care a determinat formularea primelor opt articole din simbolul de credinţă niceno-constantinopolitan; ex-comunicarea lui Arie) şi a continuat cu referiri la „chestiunea zilei” – gestul scandalos al IPS NC de acum două duminici. Poziţia Pr. RN este de a avea reacţie şi de a condamna – cu duhul iubirii – atitudinea IPS, deci de a-l pomeni în continuare în rugăciuni pe mitropolit până la elucidarea acestui caz de către Sinodul BOR. M-am întâlnit cu FD şi am dezbătut, vreme de câteva minute, chestiunea cu pricina. FD se întreabă în numele a ce putem noi stabili că romano-catolicii nu au acess – romano-catolici fiind – la adevăr. Nu e vorba – sugerează el – de o chestiune de gust? Nu cumva – altfel spus – au şi ei toate instrumentele / accesoriile de rugăciune necesare mântuirii / îndumenzeirii, de vreme ce au tainele Bisericii? La ce le trebuie lor numaidecât Liturghia lui Ioan Gură de Aur, icoana şi muzica bizantină, canoanele Bisericii de la Răsărit şi toată duhovnicia asta de Ev Mediu, post 1054? Este ea strict necesară sau e la mijloc numai o opţiune de gust. Un răspuns radical (pro-ortodox, pro-răsăritean) pentru aceste întrebări nu aş putea oferi nici eu, de vreme ce în inima mea este destul loc şi pentru duhovnicia apuseană (pentru a nu mai vorbi despre afinităţile cu podoabe ale culturii sau religiei din lumea largă). În lipsa unui argument raţional (de unde să-l găsesc acum dacă niciodată nu l-am întâlnit până acum?) pot eventual spune doar atât: decât să respir pretenţiile unui Dumnezeu calvin (ori mereu remixat, pentru a fi în pas cu duhul veacului), mai bine – pentru mine - without any God at all. Nici în Ortodoxia românească lucrurile nu mi se par pe roze (au contraire), de aceea mă bucur de existenţa celor două lăcaşuri ortodoxe - două oaze - din cetatea mea – singurele unde îmi găsesc, nu fără poticneli, locul: capela unde mergem şi bisericuţa de lângă IJP.
După Liturghie am fost cu Theodor la ora de pian şi apoi am trecut pe la my in-laws for lunch. Am dezbătut şi cu ei – among other things – gestul lui IPS. Rămân la convingerea că it all boils down to the paradigm one belongs to. Între paradigma ortodoxă şi cea romano-catolică există, ce-i drept, multe asemănări şi – mai cu seamă pe fondul unei neimplicări duhovniceşti, de care nu este străină nici lipsa de informare istorică etc. – multora li se poate părea că nu contează locul împărtăşaniei, că semnificaţia „trupului de sânge” (vorba lui Theodor) e aceeaşi. Şi tot acolo ajungem: la asumarea unei paradigme sau a alteia. Fără a ne lăsa seduşi de mofturi, de măştile politice în derulare pe scena vieţii, de avantajele materiale pe care le presupune – ca-n politică – opţiunea noastră.
Spre seară am mers pe la Mall pentru a viziona o producţie americană recentă: Sex and the City. Este singurul film (din cele ce rulează la cinema) pe care am dorit să-l văd. Ştiam că este varianta pentru marele ecran a serialului TV de succes început acum vreo zece ani - produs tipic de entertainment made in the USA, ştiam că povestea e susţinută de cele patru actriţe, de muzică, de – cum să nu? – costumele toate de firmă, ştiam că este foarte politically correct etc.etc. De aceea n-am fost dezamăgit. Restul (situaţiile stereotipice, lipsa unei viziuni regizorale) era inclus la capitolul „riscuri asumate”. Oricum, vreme de 140’ am fost bine dispus (alături de o sală plină) şi entertained. Mai rău a fost la ieşire (la fel s-a întâmplat după fiecare din cele trei filme pe care le-am văzut până acum la Mall: Lions for Lambs, Elizabeth – the Golden Age, Restul e tăcere), când încă mi-am mai amintit scene şi situaţii artificiale, mă rog toată recuzita de trucuri manipulatoare şi, în ultimă instanţă, batjocuritoare la adresa spectatorului ce pretinde honesty de la un regizor şi primeşte-n schimb: tehnică cinematografică, actori şi actriţe cool, reclame la designer clothes and accessories, steamy scenes de soft porn, jokes and in-jokes, happy endings. In short: sound and perfume. Dar, by the way, cine mai pretinde honesty, viziune şi artă de la un regizor de film, când regizorul e de fapt producătorul care dă banii, iar producătorul e de fapt...publicul plătitor? Pentru conformitate see Robert Altman's The Player.
P.S. After the movie I had a splitting headache, due - perhaps - to my sight, which is getting poorer and poorer, in spite of the glasses I wear. Every movie I have watched at the Mall gave me a headache. One more reason to avoid going to the cinema.
