Amical îmbrâncit (printr-un SMS) de un confrate cinefil, ajung să revăd la TV – în episoade întrerupte de calupuri publicitare – unul din filmele care mi-a pecetluit adolescenţa: Pas în doi. Cercetând pagina de web a postului de televiziune care l-a programat, citesc scurtul comentariu (semnat: Aurelian) pe marginea acestui film: „m-am uitat la acest film pentru că am vrut să reascult pasaje din coloanele sonore făcute de Adrian Enescu … dar filmul ăsta e … ca o civilizaţie dispăruta”.
Două lucruri rezultă (vorba lui Moromete) din cele scrise de Aurelian. Mai întâi, un indiciu asupra unui adevărat brand în materie de muzică de film, la noi (în anii 70-80 mai ales): Adrian Enescu. Muzica sa variată, pentru tipologii variate, izbutea să fie (cum se întâmpla în puţine alte cazuri, în filmele româneşti) un personaj dramatic. Şi în acest film al lui Dan Piţa, coloana sonoră (muzica originală plus inserturile din oratoriul Creaţiunea de Joseph Haydn, dar şi conglomeratul de zgomote, frânturi din temele muzicale principale din film) este vie, amplă, provocatoare. Nu puţini sunt cei care, bucurându-se atunci (la premiera din 1985, dar şi după aceea) de Pas în doi, au remarcat forţa de sugestie a elementului sonor, fericit îmbinat cu cel vizual (şi, rara avis, cu dialoguri credibile). Mai întâlnim apoi, în comentariul lui Aurelian, sintagma „civilizaţie pierdută” şi, departe de a-mi trezi conotaţii peiorative, această expresie caracterizează, cred, cât se poate de expresiv acea zonă autentică a cinematografului românesc (dar nu numai) care îşi face din ce în ce mai greu loc în programele televiziunilor şi, foarte rar, pe marile ecrane (în cinematecile care au supravieţuit, eventual). În anul premierei, criticul de film Mircea Alexandrescu observa că în Pas în doi Dan Piţa reuşise să construiască o arhitectură de proporţiile unei catedrale (semnul unei incontestabile civilizaţii) pe dimensiunile unei cutii de chibrituri. În acest sens, da, Pas în doi este asemenea unei „civilizaţii pierdute”. Nu atât pentru că marca civilizaţiei socialiste (fundalul poveştii din film), azi desuetă, se regăseşte din ce în ce mai anevoios în „noua ordine socio-politică” de după 1990, cât mai ales datorită unui limbaj cinematografic elaborat, studiat, bogat în sugestii.
Într-un an în care – vezi cazul arhitectului Gheorghe Ursu (Babu) - în închisorile româneşti se mai murea violent pentru „deţinere ilegală de valută” şi pentru diverse alte crime fantasmagorice, Dan Piţa aduce pe ecran - pentru întâia oară în filmul românesc – uzina ca personaj, nu un simplu decor gen „natură moartă”. Personajele din Pas în doi – majoritatea din „mediul muncitoresc” (strungari, maiştri, şefi de secţie, magazioneri, vopsitori, politruci parveniţi) - trăiesc ceva foarte fierbinte: se îndrăgostesc, se urăsc, se ciocnesc pentru a-şi lămuri unul altuia adevărurile pe care le vedeau, le trăiau şi le înţelegeau în felul lor. Şi mai ales nu rostesc replici ca papagalii. Cu doar cinci ani înainte de „liberalizarea” vorbirii în filmul românesc, auzim dialoguri veridice, replici care „se leagă”. Cuvintele puse în gura personajelor sunt atât de minuţios selectate (şi, paradoxal, senzaţia de spontaneitate nu este compromisă), încât izbutesc să trimită spre tot atâtea poveşti.
Pentru ultima oară, Dan Piţa avea să sugereze fericit jocuri secunde, stări, amărăciuni şi bucurii citite „printre rânduri”. În condiţiile actualei invazii de producţii americane de tip stas (declamative, explicite, moralizatoare), dar şi a aglomerării de producţii „minimaliste” aflate acum „pe val”, limbajul cinematografic bogat nuanţat folosit de Piţa în Pas în doi (dar şi în Concurs, Faleze de nisip, Dreptate în lanţuri) sau de Mircea Săucan (în Meandre sau 100 lei) este, fără doar şi poate, semnul unei „civilizaţii dispărute”.
