Tuesday 15 July 2008

Under suspicion

Exista, pe vremea partidului unic, o suspiciune generală draconică: fiecare se spiona pe fiecare, nu cumva să se strecoare „inamicul public nr.1” în cetatea „socialismului multilateral dezvoltat”. Astfel, ca „simplu cetăţean”, era strict interzis să ai relaţii cu străinii (mai ales cu „imperialiştii”), să îndrăzneşti să firimi că, de exemplu, clasa muncitoare din USA chiar trăieşte într-un fel de paradis, în comparaţie cu muncitorii din "raiul comunist". Era interzis să te apropii de graniţa de sud-vest a ţării, ca nu cumva să ai gânduri necurate şi să fugi la sârbi (sau la unguri) etc. Astăzi, când am ajuns aproape o colonie americană, asistăm la noi forme de suspiciune, de data aceasta din pricini religioase. Cultele îşi revendică, fiecare, ortodoxia infailibilă şi nu privesc cu ochi buni „spurcarea” prin amestecuri inter-confesionale. Desigur, cu excepţia ortodocşilor români „progresişti”, care - de la amvonul din Mecca lor (Catedrala Metropolitană din Timişoara) - sunt admirabil brainwashed cu ultimele decrete „ecumenice”, politically correct. Cu câteva zile în urmă, de sus de la stăpânire, Sinodul BOR dă sentinţe lipsite de echivoc, cerându-le enoriaşilor pravoslavnici să-şi vadă de parohiile lor şi să nu se mai adape de la alte culte. Asta în condiţiile în care nu prea se mai ştie care e specificul Ortodoxiei mult trâmbiţate şi mai ales unde anume se găseşte el nespurcat, autentic. De la zugrăvirea bisericilor după ultimele trenduri naturalist-romantice şi până la împodobirea lor înzorzonat-kitschoasă; de la sonorităţile cântărilor evlavioase (vai, străine de sobrietatea pasalitică rusească ori grecească) până la trecerea (cu a cui dezlegare?) la raşchetarea feţelor cuvioase din BOR şi odorizarea lor cu after shave (există destui preoţi pravoslavnici fără barbă, nu şi fără bărbi, din păcate) şi la stropirea pruncilor la botez (în locul întreitei scufundări) etc. infiltrarea elementelor de împrumut e tot mai greu de oprit. Şi tare mă tem că nici nu prea mai sunt cei care vor cu adevărat să li se opună. Chestiunea prezenţei icoanelor în spaţiile publice (şcoli, spitale etc.) ilustrează îndeaproape criza prin care trece BOR. Întrebarea care se pune – HR Patapievici a scris despre asta - e: Care icoane? Majoritatea reprezentărilor sunt jalnice, n-au nimic în comun cu frumuseţea icoanelor canonice, bizantine. Prezenţa lor în spaţiul public nu face decât să întreţină gustul pentru tot ce e dulceag, „pios”, „romantic”, de data asta cu parafa „sfinţeniei” şi, uneori, cu patalamaua „facerii de minuni” (aşa că la ce mai e nevoie de canon?).

O altă întrebare ce se pune este: cine anume – altcineva decât propria conştiinţă – poate să traseze, ca un fel de Big Brother, traiectorii de simţire şi purtare cu „neortodocşii”, liste arbitrare cu dos and don’ts, din dorinţa de „a păstra necoruptă învăţătura cea dreaptă? Cât de aproape am voie să mă situez (cu gândul, vorba sau fapta) de un „neortodox”, astfel ca să nu comit o infracţiune şi să nu încalc normele ortodoxe de conduită? Şi aici funcţionează principiul: cei de foarte sus, laţi în spate (vezi IPS NC) şi cei din zona fringe a BOR sunt cel mai puţin sancţionaţi pentru liberalism şi „erezie”.

Casă de toleranţă

Fragment din dialogul – imaginar – dintre Teofan Grecul şi Andrei Rubliov, aşa cum ni-l închipuie Tarkovski în filmul său, Andrei Rubliov: „Datorită păcatelor noastre - zice Teofan - răul ia faţă umană. A lupta împotriva răului înseamnă deci a lupta împotriva omenirii. Ne rămâne, aşadar, să ne zbatem între iertarea divină şi propriile remuşcări ale conştiinţei noastre vinovate.” Pământul ca o imensă casă de toleranţă – ce frumoasă idee! A dori să dai delete răului echivalează cu a pulveriza întreaga rasă omenească, virusată more or less de sindromul Guica (vezi capodopera lui Marin Preda, Moromeţii), de sindromul Hitler sau Stalin, de sindromul Down sau de sindromul up (de unde şi cuvântul upstart, sinonim cu snob, parvenit, arivist). De unde şi nevoia imperioasă de toleranţă, de suportare a răului şi, implicit, a oamenilor. Găsim aici, poate, şi tâlcul acelui Yes, rostit de Molly Bloom la finalul romanului Ulysses, de James Joyce. Profesori de toleranţă (dar şi tribuni ai intoleranţei) se găsesc la fiecare răscruce. Şi cum toleranţa 100%, ca şi toleranţa 0% nu există, nu ne rămâne decât să descoperim în noi acea credinţă nobilă, acel pisc pe care care aspiră să ajungă orice om şi pentru care unii aleg să trăiască şi moară.

Un actor mare

Savuroasă cartea actorului Valentin Teodosiu – voice off la PRO TV: Un clovn pentru toate anotimpurile. Îmi amintesc de prima întâlnire cu el, pe pânza ecranului: era prin 1980, la premiera cu Ion. Îl juca pe Gheorghe. Apoi în 1984: Imposibila iubire, personajul „uriaşul Costică”, tot alături de Şerban Ionescu. Sau, episodic, în Umbrele soarelui, alături de Dragoş Pâslaru. Prin 1990 aveam să-l revăd în rolul Nicolae Iorga (rolul vieţii în film, până în prezent) din Drumeţ în calea lupilor, unde acelaşi Dragoş Pâslaru în juca pe Horia Sima. Sau, în filmele lui Mircea Daneliuc - Patul conjugal (1993), alături de Gheorghe Dinică şi Această lehamite (1994). Povesteşte Teodosiu următorul incident haios: „Jucam ping-pong cu Dan Micu în sala de repetiţie de la Nottara, împotriva lui Mălăele şi Dabija. Când a greşit, i-am spus: - Domnule Dan Micu, este inadmisibil, vă rog să nu mai greşiţi. Dan, exasperat de milioanele de domnul în sus, domnul în jos, zice: - Bă, băiatule. Ne cunoaştem de şase ani. Nu mă mai domni atâta. Zis şi făcut. La următoarea minge pe care o greşeşte îi spun: - Ce morţii mă-tii faci, mă? Eşti cretin? A rămas blocat.

Sau faza când Dragoş Pâslaru îl interpreta pe Rică Venturiano în O noapte furtunoasă. Intră-n scenă şi-şi aminteşte doar „Angel radios”, se plimbă pe scenă de câteva ori, aleargă la sufleur şi-ntreabă disperat: „Cum e? Cum e?” Sufleurul: „Colosal, colosal!”

A blooming mind

Today I got this photo of Theodor biting from a lump of consecrated bread. Călin took it at Pentecost. I simply cannot forget Călin’s hilarious story telling about his Easter experience at Jerusalim this year. And, of course, our chat on favourite movies and directors, which we do seem to share.

Our GP sent us with Theodor to an orthopedist for a check up. We eventually made an appointment, saw a specialist, and here we are: the doctor said Theodor was fine. Both his feet and his spinal column were all right. We felt relieved.

Theodor is quite busy this days: morning training for his first year of school and piano lessons in the afternoon. Then play and sleep. And, of course, music, music, music. And walking. His mind is getting more and more organized and sharp. If only we learned to be the parents he fully deserves...Recently he wanted me to recite for him the short poem by Blaga about the ages of man: The child is laughing: „My wisdom and my love is the game!” / The young man is singing: „My game and my wisdom is the love!” / The old man keeps the silent: „My love and my game is the wisdom.” When it rains he keeps asking: „Why is it raining? It is raining because God wanted so, isn’t it?” This is all very nice until the D-day when he begins asking other questions, too, such as: "Who is God?" or "Where is God?" or "Where isn't God?" A working method and a living framework (context) might hopefully help him to find life-giving answers and to avoid death-bringing questions. Only time will tell...