Primesc de la AK un link spre un recent articol scris de Andrei Pleşu pentru ziarul Adevărul: „Două feluri de necredinţă”. Rândurile sale pledează pentru înscrierea benignă a oamenilor „în alt ritm al timpului, altfel decât în fiecare duminică sau la câte o onomastică”. Ilustrul filosof mai surprinde, în articolul său, două extreme comportamentale „cu adevărat reprobabile” în raport cu sacrul, aşa cum se regăseşte el în Tradiţia Bisericii.Pe de o parte, zice Pleşu, s-ar situa cei - tineri sau maturi, atei militanţi - programatic „deştepţi”, „moderni”, „cu picioarele pe pământ”animaţi de o ireligiozitate totală, „purtată cu panaş, alergică la orice menţiune a sacrului, mereu dispusă să polemizeze, să batjocorească, să stigmatizeze”. Cei care „nu se lasă prostiţi de babe demodate şi intelectuali reacţionari” şi care „ştiu cum stă treaba, pentru că n-au întrebări, iar când le au, ele nu sunt decât pretextul unor răspunsuri gata-făcute”. Pentru aceştia, religia e „un capitol închis (când, de fapt, nu l-au deschis niciodată, fie şi din pură curiozitate sau dintr-un minim scrupul intelectual), un atavism pernicios, un moft. În radicalitatea lor, inşii cu pricina sunt mereu vigilenţi: luptă! Luptă cu trecutul, cu prejudecăţile, cu icoanele, cu preoţii, cu cei care se roagă sau îşi fac cruce, cu introducerea religiei în şcoli, cu kipa evreiască şi cu baticul musulman, cu inchiziţia, cu imperialismul misionar, cu fundamentaliştii, cu bisericoşii etc. Apostoli sângeroşi ai „toleranţei”, mistici ai ştiinţei, soldaţi emotivi ai raţiunii şi ai „luminilor”, ei se cred oamenii mileniului următor, deşi abia dacă au depăşit franjurile secolului al optsprezecelea”.
Ceilalţi („a doua specie care mă indispune”) se situează la polul opus. Sunt cei al căror purtător de cuvânt este, mai recent, unul ca Dan Puric: „Apare, din când în când, la televizor şi vorbeşte patetic despre „neam”, despre „credinţa omului simplu” şi despre Iisus Hristos. Mă frapează, de fiecare dată, subtonul de impostură, falsul acestui tip de discurs, semidoctismul lui, încântat să manipuleze grandilocvent cele mai obosite locuri comune ale retoricii naţionale: noi care am suferit, noi pe care „ei” vor să ne distrugă, noi care suntem creştini de două mii de ani, noi care nu ne dăm bătuţi, noi care doinim, jelim şi învingem, noi. Totul asezonat cu câteva citate prost asimilate şi cu un fel de sfătoşenie şugubeaţă, pastişând, fără har, stilul Petre Ţuţea. Fiinţa fragedă a credinţei, umbra discretă a smereniei lipsesc cu desăvârşire din acest tip de vorbire. Vorbitorul nu „crede”. Ştie. Se ascultă pe sine cu plăcere, se pune în scenă, ridică mereu în sus un deget pedagogic, e ales de îngeri să ne dea curaj şi înţelepciune.”
Asta e, maestre. Printre cei „cu picioarele pe pământ” şi cei cu „capul în nori” trebuie să ne aşezăm cumva şi noi, cei care ne încăpăţânăm
