Cu minunile nu-i de glumit...

Rusia, la începutul aşa-zisului „dezgheţ” post-stalinist. Undeva, într-un orăşel industrial de provincie din URSS, câţiva oameni traversează o pasarelă mohorâtă şi cenuşie înghiţită într-un nor de fum ce iese din furnale. Aparatul pătrunde în intimitatea unei case. O femeie, îmbătrânită înainte de vreme, se ceartă cu fiica ei, adolescentă, pe care-a scăpat-o din mână. Fata îi cere cu neobrăzare celei care a născut-o să-şi găsească loc de dormit în altă parte, căci seara vrea să se distreze acasă cu gaşca. Şi apoi îi pune-n braţe mamei sale toate icoanele pe care prigoana stalinistă nu a apucat să le măture la gunoiul istoriei. Mai puţin una – a Sf. Nicolae, Făcătorul de minuni – pentru coincidenţa de nume cu băiatul pe care fata îl îndrăgea. Câteva ore mai târziu, în sobă începe dezmăţul, iar afară, sub ninsoare, stă mama supusă împreună cu câinele casei. Deodată, petrecăreţii ies afară îngroziţi. Ce se întâmplase? Atunci când domnişoarele trebuiau să invite cavalerii la dans, fata rebelă începe să valseze cu … icoana Sf. Nicolae. Şi – asemenea cazului real întâmplat în 1956, ne asigură realizatorii filmului Chudo / Minunea (2009) – fata rămâne încremenită în picioare, cu icoana la piept, patru luni de zile. Cum vor aborda problema autorităţile atee (miliţia, responsabilii cu problemele religioase din societate, presa, însuşi preşedintele Hruşciov, care a aterizat forţat în acel orăşel), preotul urbei şi familia acestuia e pretext pentru o serie de situaţii tragi-comice şi (melo)dramatice.

Dar oare Hristos şochează? E nevoie de o experienţă-şoc pentru a ne trezi din somnolenţă, din indiferenţă? - l-a întrebat deunăzi un reporter pe fostul actor Dragoş Păslaru, acum Monahul Valerian, în cadrul unei emisiuni TVR („Universul credinţei”). Asta ca aluzie la şocul pe care îl va fi suferit actorul însuşi în violentele zile de la mijloc de iunie, în 1990. Răspunsul Monahului: „De ce să şocheze? Cum să şocheze Hristos, când el nu a făcut rău niciodată, nimănui…” Găselniţa din Minunea mizează tocmai pe aşa ceva: pe o experienţă-şoc, pe o „poveste adevărată” pe care filmul pretinde că a ecranizat-o întocmai. Based on a true story, ca la americani. Aşadar, cum să te mai îndoieşti? Să te îndoieşti de ce, la urma urmei? De faptul că o fată a stat încremenită şi îngheţată (la propriu) vreme de 128 de zile, ţinând la piept o icoană pe care numai un băieţaş nevinovat („care nu cunoscuse femeia”) a putut să i-o ia de la piept? De faptul că, iată, se întâmplă şi minuni în cea mai atee lume posibilă?

Am urmărit acest film până la capăt, cu interes, şi n-am putut să nu remarc precizia de meşteşugar (mai puţin sensibilitatea de poet) cu care a fost povestit cinematografic. N-a fost propriu-zis o dezamăgire, ba chiar îmi doresc să-l revăd într-o zi. Dar impactul său nu a fost nici pe departe copleşitor, aşa cum s-a întâmplat în cazul altui film rusesc (Pridel Angela), al cărui regizor avea 27, nu 67 de ani când l-a realizat (încă o dovadă că talentul nu are vârstă). Pentru a nu mai vorbi de impresia puternică lăsată de momentele cu adevărat sfinte (Tarkovski, Abuladze, Paradjanov, Nikita Mihalkov) din cinematografia rusă...