skip to main |
skip to sidebar
Revăd, alături de S&T, Singurătatea florilor, film după o idee de Teodor Mazilu. Ceea ce mă învăluie de fiecare dată când revin la această poveste e bunătatea taximetristului sfătos (Toma Caragiu) în condiţii concrete de viaţă. Este, poate, expresia mascată a bunătăţii oricărui duhovnic autentic faţă de cel care, treptat, se mărturiseşte; este bunătatea celui care iubeşte şi înţelege oamenii atunci când aceştia au câte o zi grea şi nu sunt nici obişnuiţi, nici pregătiţi să aibe zile grele. În ultimă instanţă, Singurătatea florilor este un film despre bunătate, libertate şi iertare, un film despre – de ce nu? – spovedanie. La modul informal, se înţelege. Nu într-un confesional sau cu partafirul preotului pe cap, ci într-un banal taxi, ori la un pahar de vin „din struguri culeşi bob cu bob, fără aportul chimiei”. Aşa cum mărturisesc textele patristice, cunoaşterea adevărată este – înainte de toate - dragoste de aproapele, manifestată prin blândeţe şi înţelegere a poticnelilor celui de lângă noi, printr-o purtare plină de tact şi răbdare faţă de cel pe care îl aflăm că stăruie „pe un drum greşit”. Situaţiile conflictuale propuse în film – „teziste”, greu de acceptat de către mintea noastră, deprinsă mai degrabă cu răul şi imperfecţiunea decât cu binele şi desăvârşirea - sunt tot atâtea încercări de trezire din acest vis înşelător, de revenire la sine, de oprire dintr-o continuă risipire.
Aflu de la mama că azi a pornit înspre Champs-Elysées (călătorie pe care, sooner or later, o vom face cu toţii) profesorul lingvist de excepţie Gheorghe I. Tohăneanu. Îmi amintesc de fabuloasele cursuri de limbă română contemporană ţinute într-unul din amfiteatrele UVT, la care asistau încântaţi şi colegi de-ai mei de la alte secţii. Desigur, prelegerile d-sale au fost întotdeauna fascinante, iar pledoaria pentru frumuseţea limbii, pentru sensurile şi originile nebănuite ale cuvintelor reprezentau un efort de recuperare a limbajului aproape singular, în condiţiile în care mahalaua cucerea pe zi ce trecea tot mai mult adepţi, chiar din rândul celor cu studii superioare. N-am uitat de indignarea d-sale – la începutul anilor 90 - faţă de îndrăznelile lingvistice ale lui Eugen Barbu în Groapa. La mai puţin de 20 de ani distanţă, limbajul de mahala al Gropii a ajuns - aproape în toate mediile, datorită standardelor culturale tot mai scăzute din televiziuni şi de la posturile de radio - normă.
Primul profesor de muzică al lui Theodor este o jucărie muzicală primită de la Luminiţa, din Canada. Am botezat-o „Letters” pentru că are, în relief, literele alfabetului limbii engleze care, prin apăsare, produc sunetul corespunzător fiecărei litere. Apoi, dacă reglezi un buton, aceleaşi litere în relief produc, prin apăsare, câte o melodie celebră ce durează în medie 1’. Theodor a ascultat melodiile acestei jucării aproape doi ani, zi de zi. Vara trecută a început să le şi cânte pe claviatura orgii sale electronice. O altă jucărie muzicală de care s-a ataşat este cea primită din Franţa, de la Elianne, pe care chiar aşa o numim. Elementele ei (luna, stelele, cercul, pătratul, vaca, pisica şi câinele) continuă să-l obsedeze şi după ce i-am ascuns-o pe Elianne, fiindcă nu mai voia să se joace cu nimic altceva. Le pomeneşte – oarecum voalat, fiindcă îl apostrofăm - destul de des. Dar prima lui orgă de jucărie (primită de la Thomas) a fost instrumentul pe care a cântat – acum doi ani - „Odă bucuriei”, încurajat de MP pe când ne aflam la Moneasa.
„Eu ştiu că sfîrşitul este întotdeauna foarte aproape. De unde ştii că poate sfîrşitul nu este azi? Poate că peste o oră este cutremur sau peste două te loveşte o maşină. Amintiţi-vă de cutremurul din China sau de tzunami." – zice Claudiu Bleonţ în Jurnalul naţional cu ocazia aniversării zilei sale de naştere. Până aici totul e OK. Dictonul Carpe diem e mereu valabil, însă necontextualizat nu spune nimic, nu e self-evident.
Ieri, pe 27 august, Claudiu Bleonţ a împlinit 49 de ani. Cum trece vremea...Ca ieri acest actor s-a lansat cu forţă în film. După o apariţie episodică în rolul fragilului soldat tanchist din Fata morgana (un block buster autohton, în 1981), a interpretat rolul Puştiului din Concurs („un film, scria monahul Nicolae Steinhardt, despre viaţa pe Pământ şi patimile Mântuitorului nostru, Iisus Hristos”), ce îi „orienta” (şi responsabiliza) pe rătăciţii din pădurea-viaţă. A jucat apoi în Dreptate în lanţuri (haiducul pe care-l înşeală femeia iubită şi care – pe un ton straniu, misterios – îi spune celuilalt haiduc, interpretat de Petre Nicolae: „Să nu vinzi!”), în Să mori rănit din dragoste de viaţă şi în Pas în doi, în Flăcări pe comori şi în Rochia albă de dantelă. Toate roluri memorabile, partituri solide, personaje luminoase, „pozitive” şi ... „călăuzitoare”. După 1990 apariţiile sale sunt tot mai palide, sub semnul unui glissando prelungit. Îmi amintesc cu plăcere doar de rolurile sale din Polul Sud şi O vară de neuitat. Din apariţiile sale de pe scenă reţin rolurile din Anonimul veneţian şi Într-un parc, pe o bancă (alături de Patricia Grigoriu), din Un bărbat şi mai multe femei (cu Magda Catone) şi din Ioneştii (alături de Gheorghe Dinică şi Silvia Popovici) – toate spectacole ante-1989, montate la Teatrul „Valea Jiului” din Petroşani şi la TNB.
Găsesc sub rândurile semnate de Bleonţ în ziarul care-i puncta, ieri, aniversarea, următorul comentariu trimis de Crediss: „...Claudiu este un bărbat foarte interesant şi un om foarte-foarte deştept, cu o cultură de excepţie. D-asta îmi pare rău că se risipeşte în apariţii superficiale!” Desfăşurarea sa artistică (dar numai a lui?), mai ales după 1990, eşuează în zona superficialului, a risipirii. De vină sunt şi vremurile - „tranziţia” şi ispita derizoriului (telenovele, emisiuni de cheap entertainment etc.). Omul zilei este acum acel Pointed Man („Omul Indicator”) din The Point / Oblio, ce indică, simultan, spre mai multe direcţii. Busolele şi-au dat acele peste cap, „orientarea cea întru fiinţă” (a Puştiului din Concurs) a căzut în desuetudine. Singura orientare este cea întru risipire şi derizoriu, întru carpe diem aducător de rating şi profit imediat, chiar cu preţul prostituării.
Revăd, alături de S&T, Singurătatea florilor, film după o idee de Teodor Mazilu. Ceea ce mă învăluie de fiecare dată când revin la această poveste e bunătatea taximetristului sfătos (Toma Caragiu) în condiţii concrete de viaţă. Este, poate, expresia mascată a bunătăţii oricărui duhovnic autentic faţă de cel care, treptat, se mărturiseşte; este bunătatea celui care iubeşte şi înţelege oamenii atunci când aceştia au câte o zi grea şi nu sunt nici obişnuiţi, nici pregătiţi să aibe zile grele. În ultimă instanţă, Singurătatea florilor este un film despre bunătate, libertate şi iertare, un film despre – de ce nu? – spovedanie. La modul informal, se înţelege. Nu într-un confesional sau cu partafirul preotului pe cap, ci într-un banal taxi, ori la un pahar de vin „din struguri culeşi bob cu bob, fără aportul chimiei”. Aşa cum mărturisesc textele patristice, cunoaşterea adevărată este – înainte de toate - dragoste de aproapele, manifestată prin blândeţe şi înţelegere a poticnelilor celui de lângă noi, printr-o purtare plină de tact şi răbdare faţă de cel pe care îl aflăm că stăruie „pe un drum greşit”. Situaţiile conflictuale propuse în film – „teziste”, greu de acceptat de către mintea noastră, deprinsă mai degrabă cu răul şi imperfecţiunea decât cu binele şi desăvârşirea - sunt tot atâtea încercări de trezire din acest vis înşelător, de revenire la sine, de oprire dintr-o continuă risipire.
