Informal confession

Revăd, alături de S&T, Singurătatea florilor, film după o idee de Teodor Mazilu. Ceea ce mă învăluie de fiecare dată când revin la această poveste e bunătatea taximetristului sfătos (Toma Caragiu) în condiţii concrete de viaţă. Este, poate, expresia mascată a bunătăţii oricărui duhovnic autentic faţă de cel care, treptat, se mărturiseşte; este bunătatea celui care iubeşte şi înţelege oamenii atunci când aceştia au câte o zi grea şi nu sunt nici obişnuiţi, nici pregătiţi să aibe zile grele. În ultimă instanţă, Singurătatea florilor este un film despre bunătate, libertate şi iertare, un film despre – de ce nu? – spovedanie. La modul informal, se înţelege. Nu într-un confesional sau cu partafirul preotului pe cap, ci într-un banal taxi, ori la un pahar de vin „din struguri culeşi bob cu bob, fără aportul chimiei”. Aşa cum mărturisesc textele patristice, cunoaşterea adevărată este – înainte de toate - dragoste de aproapele, manifestată prin blândeţe şi înţelegere a poticnelilor celui de lângă noi, printr-o purtare plină de tact şi răbdare faţă de cel pe care îl aflăm că stăruie „pe un drum greşit”. Situaţiile conflictuale propuse în film – „teziste”, greu de acceptat de către mintea noastră, deprinsă mai degrabă cu răul şi imperfecţiunea decât cu binele şi desăvârşirea - sunt tot atâtea încercări de trezire din acest vis înşelător, de revenire la sine, de oprire dintr-o continuă risipire.
Aflu de la mama că azi a pornit înspre Champs-Elysées (călătorie pe care, sooner or later, o vom face cu toţii) profesorul lingvist de excepţie Gheorghe I. Tohăneanu. Îmi amintesc de fabuloasele cursuri de limbă română contemporană ţinute într-unul din amfiteatrele UVT, la care asistau încântaţi şi colegi de-ai mei de la alte secţii. Desigur, prelegerile d-sale au fost întotdeauna fascinante, iar pledoaria pentru frumuseţea limbii, pentru sensurile şi originile nebănuite ale cuvintelor reprezentau un efort de recuperare a limbajului aproape singular, în condiţiile în care mahalaua cucerea pe zi ce trecea tot mai mult adepţi, chiar din rândul celor cu studii superioare. N-am uitat de indignarea d-sale – la începutul anilor 90 - faţă de îndrăznelile lingvistice ale lui Eugen Barbu în Groapa. La mai puţin de 20 de ani distanţă, limbajul de mahala al Gropii a ajuns - aproape în toate mediile, datorită standardelor culturale tot mai scăzute din televiziuni şi de la posturile de radio - normă.